DE LA APENINI LA ANZI (1)

de Edmondo de Amicis

Sunt mai mulți ani de atunci ! Un băiat genovez de vreo treisprezece ani, fiul unui lucrător, pleacă din Genova în America singur singurel, ca să o caute pe mama sa. Aceasta plecase cu doi ani înainte la Buenos-Aires, capitala republicii Argentina, cu scopul de a intra în serviciu, într-o casă avută, ca să câștige astfel în scurt timp, atât cât îi trebuia ca să-și scoată familia din datorii și din sărăcia în care căzuse din cauza mai multor nenorociri ce o loviseră.

Sunt multe femei de inimă, care fac această îndelungată călătorie cu un asemenea scop și care, mulțumită salariilor mari ce primesc acolo, se întorc după câțiva ani în țară cu câteva mii de lire. Sărmana mamă plânsese lacrimi de sânge, când se despărțise de copiii săi, unul de optsprezece ani, celălalt de unsprezece; dar plecă totuși cu bărbăție și plină de nădejde. Călătoria îi fu cu noroc. Îndată ce ajunse la Buenos Aires, găsi numaidecât, prin mijlocirea unui negustor genovez, văr cu soțul ei și stabilit acolo de mult timp, o bună familie argentiniană, care o plătea mult și se purta bine cu ea. Câtva timp urmă o corespondență periodică cu familia ei. Se învoiră astfel: femeia adresa scrisorile vărului bărbatului său, și el le trimitea la Genova, adăugând și el câteva rânduri din partea sa.
Câștigând optzeci de lire pe lună și necheltuind nimic pentru dânsa, putea să trimită acasă bărbatului, pe fiecare trimestru, o sumă frumușică, sumă cu care el, om cinstit, plătea cu încetul datoriile mai urgente și-și redobândea astfel buna sa reputație. În același timp, el muncea, era mulțumit de felul cum îi mergeau treburile și trăia cu nădejdea că nevasta i se va întoarce cât de curând, deoarece casa părea goală fără dânsa și băiatul cel mic, care o iubea foarte mult pe mama sa, era mereu trist și nu se putea obișnui cu lipsa ei.
Dar un an după plecarea ei, în urma unei scrisori scurte în care spunea că e cam bolnavă, nu mai primiră nici o știre. Scriseră de două ori vărului; vărul lui nu răspunse nimic. Scriseră familiei argentiniene, unde femeia slujea; dar n-avură nici un răspuns, pentru că scriseseră rău adresa. Temându-se de vreo nenorocire, scriseră consulatului italian din Buenos-Aires, ca să facă cercetări, și după trei luni primiră răspunsul de la consul că, deși dăduse o înștiințare prin jurnale, totuși nu se înfățișase nimeni, nici cel puțin ca să dea vreo deslușire. Și nici nu se putea întâmpla altfel, căci sărmana femeie, de teamă să nu-și înjosească familia, nu dăduse adevăratul ei nume familiei argentiniene. Mai trecu-seră multe luni tot fără nici o veste.
Tatăl și fiii erau disperați. Mai cu seamă cel mic era cuprins de un dor pe care nu-l putea învinge. Ce era de făcut ? La ce mijloc să alerge ? Cel dintâi gând al tatălui fusese să plece și el în America, pentru a-și căuta nevasta. Dar cine era să muncească să-i întrețină pe copii ? Nici băiatul cel mare n-ar fi putut să plece, căci tocmai atunci începea și el să câștige câte ceva, familia avea nevoie de el.
Trăiau în chinurile acestea, purtând în fiecare zi aceleași convorbiri dureroase sau uitându-se unul la altul în tăcere.
Într-o seară, Marco, băiatul cel mai mic, zise hotărât:
- Mă duc eu, în America, să o caut pe mama !
Tatăl clătină din cap cu întristare și nu răspunse. Era un gând bun, dar un lucru cu neputință. La treisprezece ani, singur să călătorească până în America, un drum de o lună de zile până să ajungă acolo ?
Băiatul însă, stărui iarăși a doua zi, a treia și așa mereu, zi după zi, cu hotărâre și cu judecată rece ca un om mare.
Zicea:
- Nu s-au mai dus și alții și mai mici decât mine ? Când voi fi pe vapor nu o să ajung și eu ca oricare altul ? Sosind acolo, mă duc drept la prăvălia vărului. Sunt atâția italieni în America; n-o să se găsească  vreunul care să mă călăuzească ? Și îndată ce voi găsi pe vărul nostru, găsesc și pe mama. Dacă n-aș găsi-o, m-aș duce la consul, ca să cerceteze despre familia argentiniană, și, la orice întâmplare, acolo cine muncește nu piere; o să muncesc și eu ca ceilalți, ca să-mi câștig cu ce să mă întorc în țară.
Astfel, izbuti încetul cu încetul să înduplece pe tatăl său.
Tatăl său îl prețuia, știa că e copil cuminte, plin de râvnă și că toate aceste daruri s-ar întări în inima lui cu gândul sfânt de a-și regăsi mama, pe iubita lui mamă.
În aceste împrejurări, un căpitan de corabie, prieten cu un cunoscut al lui, auzind despre aceasta, propuse să dea gratis lui Marco un bilet de clasa a III-a pe vaporul său până în Republica Argentina.
Atunci, după câteva răzgândiri, tatăl se învoi și călătoria fu hotărâtă.
Îi umplură o traistă cu veșminte, îi dădură ceva de cheltuială, adresa vărului, și într-o frumoasă seară de aprile îl îmbarcară.
- Copile ! Marco dragă, îi zise tatăl, dându-i ultima sărutare cu lacrimile în ochi. Fii bărbat ! Pleci cu o hotărâre sfântă. Dumnezeu o să te ajute !
Bietul Marco ! Într-adevăr, el avea o inimă plină de bărbăție și se pregătise pentru cele mai grele încercări în acea călătorie; totuși, când văzu că dispare de pe orizont frumoasa lui Genova, când se văzu pe întinsul mării și necunoscut pe acel vapor înțesat de țărani emigranți, cu mica lui traistă drept toată avuția, i se strânse inima. Două zile de-a rândul stătu nemișcat la prora corăbiei, mâncând mai nimic și înecat în plâns.

* * * 

Dă clic aici pentru De la Apenini la Anzi (2) !