de Emil Gârleanu
Urmare la Nucul lui Odobac (11)
În câteva zile tot satul forfotea de vorbe. Crâșmărița purta vorba din femeie în femeie, și acestea spuneau bărbaților. Lucruri care n-avuseseră nici o trecere până acuma prinseră cu încetul rădăcini.
Până și preoteasa spuse sfinției-sale într-o seară:
- Nu mai zice zău, femeie. De ce până acuma n-a mai venit nici o boală peste sat ?
- Cum n-a venit ? Da' n-am băgat de seamă, că nu ne-a deschis nimeni ochii. Da' an vară, da acum trei ani...
Preotul se sculă de la masă și porni către casa lui Toader Odobac. Zări pe moșneag stând pe prispă, dus pe gânduri; întâiași dată, zilele aceste, bătrânul simțise dureri grozave prin piciorul drept, care-l și ținuseră să nu mai poată sui dealul, unde găsea alinarea; și-n seara aceasta înțepăturile începură să-l chinuiască și mai abraș. Preotul se apropie:
- Bună seara, moșule.
- Bună, sfinția-ta. Și adăugă, cu glasul mâhnit: Ai venit și dumneata să mă sfătuiești să tai nucul, cum a făcut Țâru, crâșmarul, și primarul, mai zilele trecute ?
- Ferească Dumnezeu... Da' eu aș zice să te-mpaci cu Ruja.
- Ce ? Dac-o venit vremea ca muierile să ducă pe bărbați de nas, treaba lor. Pe mine, unul, n-o să mă ducă.
- O să taie nucul.
- Las să-l taie.
Preotul plecă, amărât, căci ținea la moșneag. Odobac rămase până noaptea târziu cu ochii țintă spre creasta dealului, până când frunzișul rotat al nucului se făcu una cu noaptea, și nu mai văzu nimic...
A doua zi era duminică. Soarele ardea ca în zi de secetă; în fața crâșmei jocul se închega și se fărâmița repede, căci flăcăii, înfocați, uzi de sudoare, treceau mereu sub umbrare, de luau câte un pahar de vin. Și cum stăteau așa, numai ce prinse să aburească un vânticel fierbinte. Unii oameni adulmecau aerul fără să vreie; un miros greu parcă venea de departe. Unul aruncă o vorbă:
- De unde o fi venind miasmele istea ?
Crâșmarul își puse mâinile în șolduri, răsuflă o dată, apoi se întoarse furios:
- De unde ? De sub copacul cela blestemat. De unde !
Un sătean vorbi hotărât:
- Apoi nu, ia să mergem câțiva la moșneag și să ne înțelegem omenește. Trebuie să-l tăiem. De ajuns suge, de atâția ani, tot sucul satului; și boli să ne mai vie de pe urma lui ?
Și, repede, vorba prinse cheag, primarul și crâșmarul dădeau ghes oamenilor. Jocul se sparse, și intrară și femeile în vorbă. De departe, mirosul venea mai greu, mai puternic, nesuferit.
