02.06.2012

NUCUL LUI ODOBAC (11)

de Emil Gârleanu

Urmare la Nucul lui Odobac (10)

- Ei ! Ruja mătușii. Ce mai faci ?
- Rău, mătușă...
- Ei.
- Păi da... Nu mă-mpac cu de-alde socru-meu.
- Cum asta ?
Ruja se plecă și-i vorbi ca-n taină:
- Nu-s stăpână la mine în casă... Vreau să fac un șopron, nu, că nu-i loc; vreau să îngrădesc ceva, nu, că nu-i place; vreau acum să sădesc vie, nu, că să nu-i tai nucul.
- Aha, nucu' ! Păi îi hotar, Rujo !
- Și ?... Da' alt hotar nu poate pune ? Nu vezi că nucu' ista-i blestemat ? Că alt copac nu mai are ce suge din pământul Arșițenilor, că înghite el totul ? Că la umbra lui nu poți sta, că te doboară mirosul lui tare ?... Și ce crezi ? Hai de-i vedea: acolo, în umbrișul lui, numai stârvuri, toți câinii din sat acolo trag să moară. Și o să vie o molimă...
Femeia crâșmarului duse mâna la obraz:
- Dă, de asta, așa-i... Și pe Ilie Ciobanu tot acolo l-o mâncat lupchii acu trei ierni... Poate că și molima de an vară...
Ruja se plecă și mai aproape:
- Dacă vezi pe Mitru, spune-i și dumneata... și când îi avea nevoie de ceva, de vreun cal... știi... una-i Ruja...
Femeia se schimbă deodată la față, își rânji gura până la urechi:
- Las.
- Spune-i și primăresei, că primarul ține cu moșneagul... și preotesei...
- Las.
Crâșmărița ieși cu ea din casă; pe prispă stăteau câțiva oameni. Unul întrebă:
- Da' unde-i Mitru, lele Rujo ?
- După treburi și necazuri...
- Necazuri ?... Și el are necazuri ?...
- Păi da... Cu nucul cela, că toate lighioanele se aciuează acolo, ca-ntr-un țintirim, și am vrea să dăm copacul jos, să sădim vie.
Unul îi luă vorba din gură:
- E-hei, da' moș Toader ce zice ?
Crâșmărița răspunse acru:
- Păi decât o da vreo molimă, ca an vară, din pricina stârvurilor de pe deal, mai bine om da noi nucul jos.
În seara aceea, Ruja încălecă pe murg și trecu ca o furtună prin sat, spre Moghileni. Se însera, nici nu se ascunsese soarele bine, când sări de pe cal în fața ușii casei lor. Tătâne-său ieși repede din tindă.
- Ei ! iacă și Ruja. Apoi repede: Ia ascultă, n-ai veni peste două zile să trecem dincolo niște căluți ?
Dar Ruja îl bătu peste gură cu palma.
- Lasă căluții, că avem de furcă la noi... Ascultă-mă, vreau să înfrâng pe socru-meu... Hai în casă, să-ți spun pe larg...
Fata trase pe bătrân, un om roș, cu ochii verzi, cu mustața tunsă, c-o ureche sfârtecată, în odaie, și-l puse cu de-a sila pe pat.
- Așa, stai... Uite ce e: bătrânul se ține-n calea mea, și tu știi că cine mi se pune dimpotrivă... Hmm !... Eu nu uit c-o ridicat mâna să mă bată... El ține la nucul lor de hotar, eu vreau să-l tai... Am zis că vreau să sădesc vie... Apoi se plecă și privi pe tată-său în ochi: Îs călduri mari... Acolo sub nuc se aciuează și mor toate lighioanele... O să vie o molimă peste sat... Ca an vară, cum spune crâșmărița, și-o să spuie și alte femei din sat. Înțelegi ? Și făcu din ochi.
- Ei, ba nu !
- Câteva stârvuri sunt ele... Da' trebuiesc să fie multe...
- Bine.
- Ș-apoi om trece și căluții dincolo.
Bătrânul se ridică și o bătu pe umăr:
- Tot Ruja mea ! Așa, fato !... Da' mai știi tu că potera umblă după Milcea, haiducul ? Poate că tot de sub nucul vostru își ochește prada, ca deunăzi noaptea. Ia vezi !
Ochii Rujei sticliră.
- Știi că ai dreptate ?... Ne-am înțeles ?
- Ne-am !

* * *

Dă clic pentru Nucul lui Odobac (12) !