de Emil Gârleanu
Urmare la Nucul lui Odobac (8)
Femeia îl zări de departe și-l aștepta în prag, cu mâna streșină deasupra ochilor, că bătea cumplit soarele. Odobac se opri scurt și-o întrebă cu glasul stăpânit:
- Unde-i Mitru ?
- Prin sat.
Bătrânul vroi să se-ntoarcă, apoi rămase. Ruja pricepuse numai din privirile lui la ce venise. Îl întrebă:
- Da' ce ai cu el, moșule ? Spune-mi mie.
Atunci fața uscată a moșneagului se învineți:
- Tu nu știi că dealu-i sterp ?
- Care deal ?
- A nucului.
- Hm... A nucului... Atunci cum trăiește nucul din stârpiciunea lui ?
- Și vrei să sădești vie ?
- Vreau.
- Da cu umbra nucului ce-o să faci ?
Femeia își ținea mereu mâna streșină, dedesubul ei privirile îi scăpau ca două țâșnituri de păcură, iar printre buzele întredeschise dinții sclipeau într-o rază de lumină.
- Adicătelea cu nucul: umbra e în nuc, moșule, ca sufletul în om. Nu-i omul, nu-i nici sufletul.
- Ce ?
- Nu-i nucul, nu-i nici umbra.
- Ce ?
- Nici umbra, tătucule.
Bătrânul se cutremură, nu mai văzu nimic în fața ochilor, se repezi, nebun de furie, cu mâna ridicată. Dar Ruja se strecură ca un fulger pe dedesubul brațului și fugi hohotind în ogradă. Bătrânul se-ntoarse după ea, dar în aceeași clipă zări și pe Mitru venind. Se duse, gâfâind, spre dânsul.
- Ce, vroiți să doborâți nucul ?
- Cum să-l doborâm ?
- Acuma mi-a spus dânsa, nevastă-ta, că îl tăieți... Să sădiți vie.
- Nu te potrivi.
Dar bătrânul ridică în sus capul și-l privi pe Mitru drept.
- Cine s-o atinge măcar de-o frunză din copac, îi sfărm capul ca la o năpârcă ! Și moșneagul, scos din minți, răcni de răsunau împrejurimile: Atâta rămăsese neatins pe locul ista, și vreți să-l dați jos... Da nucul e și-al meu. Auzi tu, băiete, nucul e și-al meu ! Să nu vă atingeți de el !
