de Emil Gârleanu
Urmare la Nucul lui Odobac (9)
Și, clătinând din cap amenințător, Odobac se duse. Mitru intră în casă, dar nu găsi pe Ruja. Atunci ieși iar în ogradă și o strigă. Ruja venea pe poartă, legănată, cu un bujor după ureche, râzând. Când se apropie de Mitru, îl întrebă:
- S-o dus moșul ?
- De ce i-ai spus că tai nucul... despre ce vie îmi tot vorbiți ?
- Ce, nu ți-am spus că am și cumpărat cârlige?
- Ei și, trebuie să tai nucul ?
- Păi dacă umbrește toată coasta.
Mitru îi dădu din cap:
- Femeie, tacă-ți gura ! Te las să faci ce se poate, ce nu, nu !
Femeia se gudură ca un câine bătut:
- Mitrule !
- Nucul o să rămâie acolo, pe coastă, m-auzi tu ? E hotarul nostru.
- Mitrule !...
- Auzi tu ce-ți zic ?
Atunci Ruja îi bănui:
- Când o spus moșneagul că o să mă spânzure de el, ai tăcut, și-acuma îi iei partea. Tu nu vezi că copacul ista-i blestemat ? Nici la umbra lui nu poți sta. Toate dihăniile acolo se aciuiesc; o să vie o molimă odată din stârvurile câinilor care se duc și mor acolo.
Mitru se uită mirat:
- Ce molimă, ce tot vorbești ?
Dar femeia urmă, aprinsă:
- Molimă, molimă, că eu am fost de câteva ori, și-am văzut, și-am spus și femeilor din sat...
Dar Mitru îi tăie scurt:
- Ajunge: nucul o să rămâie acolo, pe coastă. Ni-i doar hotar.
Ruja tăcu și se luă cu treaba casei. Trecură câteva zile. Dar în gândul ei toate lucrurile astea se încâlciseră, se înnodaseră, apoi, ca și când niște degete iscusite ar fi prins capătul firului, așa se limpeziră toate și se depănară potolit. Se hotărâse, știa ce are să facă. Nimeni nu-i stătuse ei în cale. Nici santinelele căzăcești de pe malul Prutului. Îi adormea c-o sărutare, când nu putea cu vutcă, și trecea dincoace cu caii. Și un hodorog ca socru-său avea să i se împotrivească ?! În ziua când i se desluși bine ce avea să facă, se duse la crâșmarul satului. Nevasta acestuia, femeie bătrână și uscată ca o scândură, căreia îi mergea numele că știe să facă vrăji, se bucură când o văzu, căci Ruja de o bucată de vreme se luase bine cu dânsa.
