de Emil Gârleanu
Urmare la Nucul lui Odobac - ep.6
Ruja și cu Mitru ridicară dealul din greu, picioarele li se afundau până la glezne în lutul galben și puhav. Un miros amar le îmbiba nările pe măsură ce se apropiau de copac. Când ajunseră sus și intrară sub frunziș, îi cuprinse o răcoare de pivniță, întunericul îi înfășură deodată.
- Mitrule, hai, că nu mai pot.
Și bărbatul o luă în brațe ca pe un copil, de o scoase iarăși afară, la lumină. Femeia răsuflă prelung, apoi spuse:
- Mitrule, ista-i copac blestemat.
- Ei !
- Ascultă-mă ce-ți spun. Nu vezi cum te doboară mirosul lui ?
- E bătrân și-i plin de suc.
Cum coborau amândoi dealul, Ruja se opri fără de veste și zise bărbatu-său:
- Mitrule, moșneagul mi-o spus că o să mă spânzure de nucul ista.
- Când ?
- Adineoare.
- Nu te potrivi.
- Ba eu mă potrivesc, Mitrule, eu mă potrivesc. Că și pe tătuța se lăuda tătâne-tău că o să-l spânzure tot acolo.
Peste vreo săptămână, când se sculară de la masă, Ruja trase pe moșneag spre grajd:
- Haide să-ți arăt ceva.
Apoi o luă înainte, fugi spre grajd, se întoarse ca o săgeată călare pe un cal roib, frumos, pe care Toader nu-l mai văzuse, și ieși, vâjâind, pe poartă.
Toader se duse repede în casă, la nepotu-său:
- Mitrule, de unde-i calul ?
- Mi l-o dat socru-meu.
Moșneagul se apropie bine și-l privi în ochi.
- E cal de furat, Mitrule. Femeia asta te prăpădește.
- Lasă !
Bătrânul ieși și nu-i mai spuse nimic, dar din ziua aceea nu mai veni la mâncare; își făcea mâncarea singur, și nici de mers, să se ducă în sat, nu mai mergea prin ograda lor. Deschise un pârleaz prin gardul lui și trecea de-a dreptul în uliță.
O schimbare adâncă se petrecu din ziua aceea în sufletul bătrânului. Simțea că un duh rău se coborâse peste casa lor liniștită. Vorba lui nu mai era vorbă, ca altădată. Cu anevoie mai da un sfat, oamenii care aveau nevoie de el îl găseau cu greu, ba, de când se aflase că nu se mai înțelege cu nepotu-său, și puterea asupra celorlalți parcă-i slăbise. Câteodată, când nu avea ce face, moșneagul se suia la deal și sta în întunerecul umbrei umede a nucului. El era deprins cu mirosul greu al frunzișului, care alunga pe alții. Se simțea atât de liniștit sub copacul acesta, care îl primea, ca un altar, sub paza frunzelor lui. Dar Ruja îl urmărea cu ochii de câte ori suia și cobora cărarea. Într-o zi femeia luă pe Mitru de mână și i-l arătă:
