de Johanna Spyri
Urmare la Heidi, fetița munților -ep.36
 |
| Heidi-fetita muntilor (37) |
Capitolul XVIII. Se despart, dar își spun ”la revedere” (2)
În timp ce domnul Sesemann îi mulțumea bunicului pentru grija lui, doamna Seseman îl zări ascuns într-un tufiș pe ciobănașul Peter. Îi făcu semn cu blândețe să vină la ei și Peter se apropie sfios. Zărindu-l pe ”polițistul” de la Frankfurt, începu să tremure ca varga.
- Credeți că... nu mai poate fi reparat... ?
- Ce să repari ? întrebă bunica mirată.
Cum ciobănașul sta încremenit în fața ei și o privea cu ochii holbați de spaimă, bătrâna se adresă bunicului:
- Spune-mi, te rog, ce s-a întâmplat cu acest copil ? Și-a pierdut cumva mințile ?
- Da'de unde ! răspunse bunicul zâmbind. Atâta doar că are pe cuget o faptă nesăbuită. El i-a dat vânt scaunului Clarei. În ziua aceea ștrengarul nici nu mi-a mai luat caprele la pășune și mi-am dat seama că el e vinovatul și că merită să fie pedepsit.
Apoi bunicul îi explică doamnei Sesemann și ce anume îl făcuse pe băiat să săvârșească o faptă atât de necugetată. Doamna Sesemann spuse fără supărare:
- Să fim drepți. Acest copil trăia fericit, bucurându-se de tovărășia nepoatei dumitale. Deodată, sosim noi și-i stricăm toată vara, lipsindu-l de tovărășia micuței. E limpede că numai supărarea l-a împins să săvârșească o asemenea faptă și, crede-mă, la supărare suntem cu toții în stare de multe...
Apoi se întoarse către Peter:
- Nu mai tremura. Ai crezut că, nemaiavând scaunul cu rotile, Clara va fi nevoită să plece. De fapt, tu i-ai dat o mână de ajutor, căci s-a străduit să meargă singură, iar răul pe care tu voiai să i-l faci s-a schimbat în bine. Spune-mi, te rog, ce lucru ți-ar face ție cea mai mare plăcere să-l ai ? Dorința mea e să ai și tu o amintire de la noi, cei din Frankfurt, care ți-am pricinuit atâtea necazuri.
Cum între timp Peter învățase că nu e bine să-ți ascunzi greșelile, începu să bâiguie cu sfială:
- Știți, trebuie să vă spun ceva. Telegrama aceea n-am trimis-o... am pierdut-o pe drum, în timp ce coboram...
- Nu-i nimic, copile, mă bucur că de data asta ai mărturisit. Hai, te rog, răspunde la întrebarea mea.
Peter se gândi ce se gândi și până la urmă se opri la un fluier frumos, de culoare roșie, și la un cuțitaș de buzunar, argintat. Apoi, mai statu un pic pe gânduri și în sfârșit rosti șovăitor:
- Știți, mie mi-ar prinde bine zece bănuți.
- Asta-i tot ? și bunica scoase din punga cu bani câteva monede și i le întinse lui Peter spunându-i:
- Uite, ai aici atâția zece bănuți câte duminici sunt într-un an, asta înseamnă că în fiecare săptămână vei putea să cheltuiești câte zece bănuți.
- Toată viața ? strigă nevinovatul ciobănaș.
- Da, toată viața, răspunse bunica, o să am grijă să trec asta în testamentul meu.
