de Johanna Spyri
 |
| Heidi, fetita muntilor (38) |
Capitolul XVIII. Se despart, dar își spun ”la revedere” (3)
La masă aflară că domnul Sesemann voia să plece cu bunica și cu Clara într-o călătorie prin Elveția. După ce mâncară porniră cu toții pe potecă, spre cabana lui Peter. Doamna Sesemann o întrebă pe Heidi despre obiceiurile și nevoile bunicii celei oarbe.
Când ajunseră la cabană, Heidi năvăli înăuntru, o îmbrățișă pe bunica și îi spuse:
- Știi, bunico, peste câteva zile o să sosească aici patul meu de la Frankfurt !
- Cum ai auzit, patul și pernele și plapuma călduroasă. Așa mi-a promis mie doamna Sesemann și ea se ține de cuvânt.
Pe buzele bătrânei oarbe se furișă un zâmbet de tristețe.
- Ce femeie cumsecade trebuie să fie această doamnă, murmură ea. De fapt, ar trebui să mă bucur că te ia cu dânsa, dar tare mi-e teamă că, dacă pleci, n-am să te mai întâlnesc niciodată...
- Cum ?! Cine v-a spus așa ceva ? întrebă deodată o voce prietenoasă.
Și doamna Sesemann luă mâinile aspre ale infirmei și i le strânse cu căldură. Auzise ultimele ei cuvinte și îi spuse cu toată hotărârea:
- Nu, doamnă, Heidi nu pleacă nicăieri ! Heidi rămâne aici și vă doresc din toată inima să vă bucurați de ea ani mulți de aici încolo. Noi vom veni să vă vedem în fiecare an, în aceste locuri binecuvântate în care Clara și-a recăpătat sănătatea.
- Ai văzut, bunico ? Ți-am spus eu că totul se va sfârși cu bine ? șoptea Heidi la urechea bunicii.
Își luară cu toții rămas bun, doamna Sesemann și fiul ei porniră la vale spre Dörfli, în timp ce bunicul o ducea pe Clara, pentru ultima oară spre cabana sa, iar Heidi zburda pe lângă ei.
A doua zi, Clara se deșteptă mai devreme decât de obicei și izbucni într-un plâns sfâșietor. Nu putea să se împace cu gîndul că peste puțin timp avea să părăsească acest colțișor de rai, unde se simțise atât de bine și unde își recăpătase sănătatea atât de mult râvnită. Heidi o liniști, spunându-i că la primăvară vor merge iar cu Peter la pășune, în fiecare zi și totul va fi și mai frumos...
Curând sosi și domnul Sesemann să-și ia fetița. Mai stătu îndelung de vorbă cu bunicul, iar între timp Heidi izbuti să o liniștească de tot pe Clara. Aceasta îi spuse, în cele din urmă:
- Să-l saluți pe Peter din partea mea și să îmbrățișezi toate caprele, mai ales pe Fulg-de-nea. Tare aș vrea să-i fac un dar și de mult mă tot frământ ce aș putea să-i dau...
- Știi ce ? Trimite-i un drob de sare, o sfătui Heidi,
- Grozavă idee ! O să-i trimit de la Frankfurt cel puțin o mie de droburi ! strigă Clara, încântată.
Tatăl Clarei se uită la ceas și făcu semn copilelor că a sosit momentul să-și ia rămas-bun. Cele două prietene se îmbrățișară,, apoi domnul Sesemann își urcă fiica pe calul cel alb, apoi încălecă și el.
Heidi o zbughi la deal ca o săgeată și nu se opri decât îm vîrful povârnișului, de unde flutură din mână spre cei doi până când aceștia se pierdură în zare...
Sfârșit
Găsești povestirea pe scurt a capitolului XVIII aici
