de Johanna Spyri
Urmare la Heidi, fetita muntilor - ep.35
 |
| Heidi, fetita muntilor (36) |
Capitolul XVIII. Se despart, dar își spun ”la revedere” (1)
Într-o dimineață, fetele stăteau pe bancă, în fața cabanei. Din când în când, Heidi mai trăgea câte o fugă spre marginea potecii, căci trebuia să vină doamna Sesemann. În sfârșit, o zări pe bunica din Frankfurt, urcând încet pe cărare pe calul cel alb, străjuit de cele două călăuze.
Când ajunse în fața cabanei, bunica se opri mirată.
- Ce-i cu tine, copila mea ? De ce nu stai pe scaunul tău cu rotile ? Ce-i drept, arăți foarte bine și niciodată nu ai fost atât de rumenă în obraji, totuși...
Înainte de a-și termina bunica vorba, Clara sări de pe bancă și începu să umble cu ușurință. Pe chipul bunicului și al celor doi copii se citea fericirea. Bunica plângea și râdea în același timp. Când se mai liniști un pic, ochii ei înlăcrimați se îndreptară cu recunoștință spre ochii bunicului. Îi luă mâinile între ale ei și-i spuse cu o voce sugrumată de emoție:
- Nu știu cum îți voi putea mulțumi vreodată pentru bunătatea dumitale și pentru osteneala pe care ți-ai dat-o ca să-mi vindeci nepoata de o boală care părea fără leac...
- Să-i mulțumiți în primul rând Clarei, pentru voința ei neobosită de a se face bine, și apoi soarelui și aerului sănătos de munte, răspunse bunicul cu modestie.
- Trebuie să-i telegrafiez fiului meu la Paris ca să vină aici cât mai curând. Dar ce mă fac ? Călăuzele au și plecat, iar eu aș fi vrut ca telegrama să fie trimisă neîntârziat...
În clipa aceea, bunicul duse două degete la gură și scoase un fluierat lung și puternic. Nu trecu mult și Peter se ivi speriat și cu sufletul la gură. Bunica scrise la iuțeală telegrama, pe care bunicul i-o dădu lui Peter s-o ducă în grabă la poștă. Băiatul o rupse la fugă ca din pușcă.
Printr-o întâmplare fericită, tatăl Clarei își terminase treburile la Paris mai curând decât se așteptase. Sosise cu o zi înainte la Basel, unde rămăsese peste noapte, și dimineață se urcase în primul tren spre Ragaz. Negăsind-o pe mama lui în stațiune, își continuă călătoria până la Dörfli, de unde porni mai departe pe jos, îndreptându-se spre cabana bunicului. Când îl zări pe Peter pe cărare, îl rugă să-i spună dacă poteca ducea spre cabana în care locuiește un bătrân cu nepoata lui. Drept răspuns, domnul Sesemann nu auzi decât o bolboroseală de om îngrozit, apoi îl văzu pe băiat zburând la vale ca o vijelie. Peter era încredințat că domnul care îi ieșise în cale nu putea fi nimeni altul decât un polițist din Frankfurt !
În prăvălirea sa fără oprire, Peter pierdu telegrama, O căută un timp, apoi, deznădăjduit, porni înapoi spre cabană. Ar fi fost mult mai bucuros să se ducă acasă și să se ascundă iar sub plapumă, dar trebuia să se întoarcă la turma lui.
În timp ce ciobănașul urca dealul înapoi, domnul Sesemann ajunsese la cabană. Când ajunse pe pajiștea din fața cabanei zări două fetițe care îi veneau în întâmpinare, una mai înaltă, cu părul blond, și cealaltă mai micuță, cu părul închis și cîrlionțat.
Domnul Sesemann se opri năuc și nu știu ce să mai creadă. Micuța era, fără îndoială, Heidi, fetița munților, dar cealaltă ?! Să fie oare cu putință ?! Clara ?!
- Ce-i cu tine, tăticule ? Nu mă mai cunoști ? izbucni copila, strălucind de bucurie.
Domnul Sesemann o ridică în brațe și o strânse cu putere la pieptul lui, amețit de această fericire într-adevăr neașteptată.
- Surpriza pe care ne-ai făcut-o venind fără să ne dai de veste e foarte frumoasă, dar trebuie să recunoști că surpriza pe care ai avut-o tu e într-adevăr măreață, spuse doamna Sesemann, încântată de fericirea fiului ei.
