12.05.2012

HEIDI, FETITA MUNTILOR (35)

de Johanna Spyri

heidi-fetita-muntilor-35
Heidi, fetița munților (35)

Capitolul XVII. O minune la care nimeni nu se aștepta (2)

Așezat pe un pietroi, Peter era frământat de gânduri. El distrusese scaunul ca s-o facă pe străină să plece imediat și, când colo, dumneaei stă așezată în fața lui, de azi dimineață, și nici prin gând nu-i trece să-și ia tălpășița.
Când ajunse în dreptul lui, Heidi îl rugă s-o ajute, ca s-o ducă pe Clara până sus.
- Nu vreau ! mormăi morocănos ciobănașul.
Dar Heidi nu se lăsă și-i spuse supărată:
- Bine, numai să nu-ți pară rău !
Speriat că Heidi știe ceva despre dispariția scaunului cu  rotile, Peter se ridică de pe piatră și, cu greu, izbutiră amândoi s-o pună pe Clara pe picioare.
Ca să le ușureze munca, mica infirmă își lăsă numaidecât tălpile pe iarbă. Văzând că nu o doare nimic, apăsă cu putere picioarele pe pământ, chiar făcu câțiva pași.
- Vezi, Heidi, pot să merg ! exclamă ea fericită. Dacă aș putea să urc cu tine în fiecare zi, sunt sigură că foarte curând aș reuși să merg fără nici un ajutor.
Luptând din răsputeri, ajunseră la locul dorit de Heidi. Se așezară obosiți pe pământul cald, în mijlocul unei adevărate grădini înflorite, și toți trei răsuflară ușurați. Peter adormi buștean, dar deodată tresări și se trezi speriat. Visase scaunul cu rotile. 
Cum se făcuse ora prânzului, porniră cu toții înapoi, spre pajiștea de unde veniseră. Heidi împărți merindele din sac în trei porții egale și spuse:
- Tot ce ne va prisosi, îi vom da lui Peter, ca să-l răsplătim pentru ajutorul dat. 
Într-adevăr, ciobănașul mai căpătă câte o porție din rația fetițelor, care, oricât de flămânde ar fi fost, nu erau în stare să mănânce atât de mult. Peter, în schimb, mâncă cu o poftă de lup, totuși ceva îl împiedica să se bucure din plin de acest ospăț. Era frământat de fapta lui nesăbuită și, deodată, începură să-l chinuiască remușcările.
Când veni bunicul, Heidi se repezi să-i spună vestea cea mare. Un zâmbet larg lumină fața bătrânului, care se apropie de infirmă și îi spuse:
- Ai văzut, copila mea ? Nu degeaba se zice că încercarea moarte n-are ! 
Și porniră cu toții la vale. În fața cabanei își luară rămas bun de la Peter care porni mai departe. Când ajunse în Dörfli, ciobănașul zări în piața satului o mulțime de oameni discutând în jurul rămășițelor scaunului cu rotile. 
- Eu l-am văzut de aproape, spuse brutarul satului; după mine, făcea pe puțin cinci sute de franci, atât era de trainic și arătos. Paguba e mare și domnul de la Frankfurt o să ceară, cu siguranță, să se facă cercetări.
Peter porni spre casă îngrozit. Intrase în el spaima că, din clipă în clipă, avea să sosească un polițist ca să-l ducă la Frankfurt. Ajuns acasă, refuză mâncarea și se vârî în pat gemând.
În timp ce Peter se zvârcolea ca un șarpe în patul lui, Heidi și Clara își desfătau din nou ochii, privind cu nesaț spre bolta înstelată a cerului.
Urmară cele mai fericite zile din viața Clarei. Infirma făcu progrese de-a dreptul miraculoase. În fiecare dimineață se trezea cu inima plină de bucurie, repetând mereu:
- Gata, m-am făcut bine, nu mai sunt bolnavă, m-am vindecat !
Exercițiile de mers îi făceau o poftă de mâncare nemaipomenită și bunicul trebuia să-i dea mai multe căni cu lapte și să îngroașe tot mai mult feliile de pâine cu unt. Așa se mai scurse o săptămână și se apropie ziua când doamna Sesemann urma să vină de la Ragaz.

* * * 

Găsești povestirea pe scurt a capitolului XVII pe blogul Povestiri de lecturi școlare !