09.05.2012

HEIDI, FETIȚA MUNȚILOR (31)

de Johanna Spyri

heidi-fetita-muntilor-31
Heidi, fetița munților (31)

Capitolul XV. Răsplata (2)

Peter era supărat foc. De atâtea zile nu venise Heidi cu el și acum, când în sfârșit era acolo, nici nu îndrăznea să se apropie de ea din pricina acestui străin.
La un moment dat, mânios că nimeni nu-l ia în seamă, ciobănașul strigă în gura mare:
- E vremea să mâncăm !
Heidi se ridică și desfăcu sacul cu merinde, dar doctorul o opri, spunându-i că nu-i e foame și ar bea numai un pahar cu lapte. Heidi nu era nici ea flămândă și îl rugă pe Peter să mulgă o oală de lapte.
- Dar mâncarea... mâncarea din sac cine o s-o mănânce ? întrebă ciobănașul, aruncându-i o privire plină de curiozitate.
- Dacă vrei, poți s-o mănânci tu pe toată, îi răspunse Heidi.
După ce băură câte o cană cu lapte proaspăt, cei doi își văzură de drumul lor. Nici nu apucară să se îndepărteze prea mult și Peter deschise la iuțeală sacul.
Zilele de septembrie erau nespus de frumoase. În fiecare dimineață, doctorul urca pe munte, însoțit adeseori de bunicul, care îl conducea sus de tot, unde, după spusele lui, trebuia să se afle cuibul vulturului.
Doctorul era fermecat de tot ce-i spunea bătrânul. Îl uimea cât de bine cunoștea el fiecare plantă și cum se folosește fiecare pentru vindecarea anumitor boli. Cunoștea, de asemenea, toate animalele ce populau pădurile de la munte și cum se comportă ele în anumite împrejurări.
Frumoasa lună septembrie se apropia de sfârșit. Într-o dimineață, doctorul intră în cabană și le spuse cu tristețe în glas că era pentru ultima oară când mai venea pe munte în acest an, deoarece trebuia să se înapoieze la Frankfurt.
Bunicul primi vestea cu mâhnire, iar Heidi stătea posomorâtă și nu-i venea a crede. După ce își luă cu căldură rămas bun de la bunicul, doctorul o întrebă pe fetiță dacă nu vrea să-l conducă o bucată de drum. Heidi porni încântată la drum. După un timp, doctorul îi spuse că ar trebui să se întoarcă, o mângâie și îi spuse că s-ar fi bucurat dacă ar fi mers și ea la Frankfurt.
În clipa aceea, Heidi revăzu imaginea orașului, casele mari mohorâte, străzile lungi pavate cu piatră cubică și , mai cu seamă, pe domnișoara Rottenmeier și pe camerista Tinette. După un timp fetița răspunse:
- Mi-ar face mai multă plăcere să vă întoarceți dumneavoastră la cabană.
- Ai dreptate copila mea, spuse cu tristețe doctorul. Își luă rămas bun de la ea, se întoarse brusc și porni repede la vale.
Impresionată de tristețea bătrânului ei prieten, Heidi o luă la fugă după el, strigând cu vocea sugrumată de emoție:
- Domnule doctor, domnule doctor !!!
Acesta se opri și Heidi îl ajunse din urmă, cu obrajii umeziți de lacrimi:
- Domnule doctor, m-am răzgândit, vreau să merg cu dumneavoastră. Așteptați-mă, mă duc să-i spun bunicului.
- Nu, scumpa mea copilă, nu, o opri doctorul. Tu trebuie să rămâi aici, printre brazi, în aerul sănătos de munte. Dacă ai veni din nou la Frankfurt, s-ar putea să te îmbolnăvești din nou și ar fi mare păcat. 
Doctorul o mai îmbrățișă o dată cu toată căldura, apoi își văzu mai departe de drumul său.

* * *

Găsești povestirea pe scurt a capitolului XV pe blogul Povestiri de lecturi școlare !