de Johanna Spyri
 |
| Heidi, fetița munților (23) |
Capitolul XI. O seară de vară la munte (3)
- Dumnezeule, se auzi deodată dintr-un colț al odăii, numai Heidi deschide așa ușa !
Bătrâna era atât de emoționată, încât nu mai era în stare să scoată o vorbă. Mângâie un timp, cu blândețe, capu copilei, apoi, cu vocea sugrumată, rosti în șoaptă:
- Da, e părul ei, părul ei cârlionțat și vocea ei ! Mulțumesc lui Dumnezeu că mi-a fost dat să mai trăiesc această fericire !
- Da, eu sunt, bunico, și te rog frumos, nu mai plânge; o să vin să te văd în fiecare zi și-ți făgăduiesc că nu mai plec de aici niciodată. Iar tu n-ai să mai mănânci niciodată pâine neagră, uscată.
Și, rostind aceste cuvinte, Heidi scoase iute din coșuleț cele douăsprezece pâinițe albe și le înșiră în poalele bunicii.
Între timp intră în odaie Brigitte, mama lui Peter.
- Nu, nu se poate ! izbucni ea de bucurie. Heidi,Heidi a noastră !
Îi strânse mâna, apoi se învîrti în jurul ei, ca s-o admire din toate părțile.
- Nici nu știi, mamă, ce rochiță frumoasă are Heidi, dacă ai vedea-o, nici n-ai recunoaște-o... și pălărioara cu pene, de pe masă, e tot a ta ? Hai, pune-o, te rog, să văd cum îți vine.
- Nu, răspunse Heidi, cât timp o am pe a mea, pe asta nu am de gând s-o port niciodată; dar dacă ție îți place atât de mult, poți s-o păstrezi.
Heidi se dezbrăcă la iuțeală de rochia cea frumoasă și trase pe ea vechea ei rochie de lână roșie. Apoi își scoase din coșuleț pălăria ei de pai, mototolită în timpul călătoriei și, punându-și-o pe cap, își aminti că bunicului nu îi plăceau deloc pălăriile cu pene. Luă mâinile bunicii într-ale ei și-i spuse:
- Acum trebuie să mă duc la bunicul, dar mâine am să vin să te văd. Noapte bună, bunico !
- Noapte bună, copila mea !
Heidi își luă rămas bun și de la Brigitte și porni grăbită spre cabana bunicului. Soarele tocmai se lăsa spre asfințit și lumina murgului se așternea aurie pe verdele povârnișului muntos. Ghețarul, învăluit în flăcări, împurpura zdrențele de nori ce alunecau ușor pe fondul albastru al cerului, lăsând să se strecoare printre ele o lumină portocalie ce scălda întreaga pajiște.
- Niciodată, murmură Heidi copleșită de aceste splendori, nici măcar în visele cele mai frumoase de la Frankfurt, nu mi-a fost dat să văd o asemenea minunăție.
Curând, zări vârfurile brazilor înălțându-se peste acoperișul cabanei, apoi întreaga cabană, și, în sfârșit, îl văzu pe bunicul ei, așezat pe băncuță, cu pipa în gură. Zbură spre el ca o săgeată, azvârli coșul cât colo și se agăță de gâtul ursuzului unchiaș din singurătatea munților. Era atât de emoționată încât nu izbutea să spună nimic altceva decât să repete întruna:
- Bunicule, bunicule, bunicule !
Bătrânul tăcea, nefiind în stare să rostească o vorbă. În schimb, ochii lui, care de mulți ani nu mai știau ce-i plânsul, erau acum încărcați de lacrimi.
- Cum se face că te-ai întors ? spuse el într-un târziu. Sper că nu te-au gonit...
- Oh, nu, bunicule, se grăbi să-i răspundă Heidi, nici nu te gândi la așa ceva ! Toți au fost buni cu mine, dar știi, mi-era atât de dor de tine, de Peter și de caprele noastre, încât, uneori, simțeam că mă sufoc. Mi-era însă rușine să le spun, de teamă să nu-și închipuie că sunt o fetiță recunoscătoare. Cred că doctorul, prietenul domnului Sesemann, m-a ajutat cel mai mult să mă întorc acasă. Despre toate astea s-ar putea să scrie în scrisoarea pe care ți-am adus-o.
Sări de pe genunchii bunicului și, scoțând repede din coșuleț plicul și pachetul lăsate de Sebastian, le așeză în fața bătrânului.
- Asta e pentru tine, spuse bunicul, punând pachetul pe bancă și, după ce citi scrisoarea, o împături și o vârî în buzunar.
- Hai, nu vrei să bei un pic de lapte cu mine ? Ia-ți pachetul și să întrăm în casă. Acum o să ai cu ce să-ți cumperi un pat bun și îmbrăcăminte pe tot anul.
- N-am nevoie de nimic, răspunse Heidi. Pat am, iar haine am căpătat de la Clara atât de multe, încât nici nu știu ce să fac cu ele.
- Nu-i nimic, spuse bunicul, o să folosești banii pentru altceva.
Urcară împreună în podul cu fân. Deodată, Heidi se opri înmărmurită:
- Ce s-a întâmplat cu patul meu, bunicule ?
- L-am desfăcut. Știi, nu credeam că ai să te mai întorci, dar fii liniștită, îți pregătesc un altul, mai frumos, răspunse bunicul. Mai întâi, însă, să mergem să bem laptele.
Heidi se așeză pe locul ei obișnuit. Își bău laptele cu poftă, dintr-o răsuflare, apoi lăsă cana pe masă și spuse, suspinând de plăcere:
- Ah, ce lapte minunat, nu cred că există altul mai bun pe lume !
Deodată, de afară se auzi un fluierat prelung. Heidi ieși iute în fața cabanei, de unde zări întreaga turmă de capre alergând la vale, cu Peter în mijlocul lor.
- Bună seara, Peter, strigă Heidi și, în aceeași clipă, se repezi într-acolo, chemând fiecare capră pe numele ei. Acestea îi recunoscuseră vocea, căci se strânseră toate în jurul ei. Tot jucându-se cu ele, Heidi se trezi față în față cu ciobănașul Peter.
- Te-ai întors, spuse el și-i strânse mâna cu duioșie. Mîine mergem împreună cu turma la păscut, nu-i așa ?
- Nu, mâine nu, răspunse Heidi, mâine mă duc la bunica, dar poimâine mergem sigur.
- Îmi pare bine că te-ai întors, mai spuse Peter și fața i se lumină de bucurie.
Când Heidi reintră în cabană, patul era făcut și ea nu se mai sătura trăgând în piept mirosul de fân proaspăt. Bunicul așternuse patul cu cearceafuri albe ca zăpada și Heidi se culcă și dormi cum nu mai dormise de multă vreme. Dorința ei cea mai arzătoare îi fusese împlinită. Revăzuse frumusețea soarelui în asfințit, ghețarul și stâncile aprinse de roșeața amurgului, ascultase freamătul brazilor în bătaia ușoară a vântului și respira din nou, la ea acasă, aerul de munte, curat și sănătos.
* * *
Găsești povestirea pe scurt a capitolului XI aici
