de Johanna Spyri
 |
| Heidi, fetița munților (22) |
Capitolul XI.O seară de vară la munte (2)
Nici n-apucară să pună bine piciorul pe peron și trenul porni din nou. Sebastian se uită cu părere de rău în urma lui, căci i-ar fi plăcut mai mult să călătorească mai departe decât să bată, pe jos, un drum necunoscut, la capătul căruia îl aștepta un urcuș anevoios. Nu mai trecuse niciodată prin așa ceva, iar drumurile din țara asta i se păreau nespus de primejdioase. Se uită în jurul lui, căutând indicatorul către Dörfli. Nu departe de gară zări o căruță încărcată cu doi saci, trasă de un cal costeliv, înaintea căruia pășea domol un bărbat înalt și spătos. Se apropie de el și îl întrebă:
- Dacă nu vă supărați, care e drumul cel mai sigur spre Dörfli ?
- Aici toate drumurile sunt sigure, răspunse omul,binevoitor.
Atunci Sebastian îl întrebă, din nou, care e drumul cel mai puțin primejdios, și cum ar putea să ajungă mai ușor cu geamantanul, până sus. Tot așa, din vorbă-n vorbă, se învoiră până la urmă s-o ia pe Heidi, cu geamantanul, până la Dörfli.
- De acolo, adăugă căruțașul, găsește ea pe cineva s-o însoțească până sus, la bunicul ei.
- Nu e nevoie, spuse Heidi. de acolo mă duc singură, căci cunosc foarte bine drumul.
Sebastian era fericit că scăpase de povara grea a urcușului. O chemă pe Heidi lângă el și, cu un aer foarte misterios, îi înmână un pachet greu și o scrisoare. O lămuri că e vorba de un dar din partea domnului Sesemann, pe care trebuia să îl pună bine în coșuleț, iar scrisoarea să i-o dea bunicului. După aceea, îi mai atrase de câteva ori atenția să nu piardă nimic.
- Nici o grijă, îl asigură Heidi, nu voi pierde nimic. În sfârșit, căruța porni la deal. Sebastian o urmări un timp, apoi se așeză pe o bancă, în micuța gară, așteptând cu nerăbdare să sosească un tren.
Căruțașul era nimeni altul decât brutarul din Dörfli, care venise la Mayenfeld după făină. N-o văzuse niciodată pe Heidi, dar își dădu numaidecât seama că era nepoata morocănosului bătrân din munți. Era tare curios să afle de ce se întorcea de la Frankfurt după un timp atât de scurt.
- Spune-mi, tu ești copilul care, până nu demult, a stat la Bătrânul din munți ?
- Da, eu sunt, răspunse Heidi, cu mândrie în glas.
- Păi atunci, înseamnă că nu te-ai simțit prea bine la Frankfurt, de vreme ce te întorci atât de repede.
- Nu, nu-i așa. Domnul Sesemann și fiica lui s-au purtat cu mine cum nu se poate mai frumos, îl contrazise Heidi.
- Și atunci, de ce n-ai rămas la ei, dacă te-ai simțit acolo atât de bine ?
- Fiindcă domnul Sesemann mi-a dat voie să vin înapoi, acasă...
- Bine, bine, ți-a dat voie, dar eu tot nu înțeleg de ce te-ai întors, dacă te simțeai la ei atât de bine...
- Cum, de ce ? Fiindcă la bunicul mi-e de o mie de ori mai bine decât oriunde în lume.
- Mă rog, asta eu nu am de unde să știu, mormăi neîncrezător brutarul. Dar s-ar putea ca, mai târziu, să gândești altfel...
Apoi murmură pentru sine:”Ce ciudat, să vină înapoi, de la bogăția orașului, la sărăcia din munte.” După care, începu să fluiere încetișor și tot drumul nu mai scoase o vorbă. Heidi se uita mereu în jurul ei. Pe măsură ce se apropiau de Dörfli, era din ce în ce mai emoționată.
Când ajunseră la Dörfli, ceasul din turnul bisericii bătea ora cinci. Brutarul o ajută pe Heidi să coboare de pe capră, iar fata îi mulțumi frumos, îi spuse că geamantanul o să vină să-l ia bunicul a doua zi și porni la deal, cu coșulețul în brațe.
Brutarul le povesti tuturor ce vorbise cu Heidi, iar seara, în toate casele se vorbea despre fetița care renunțase la viața tihnită și plină de bucurii a orașului Frankfurt, pentru a se întoarce în sărăcăcioasa cabană a bunicului său.
În acest timp, Heidi urca mereu, alergând cât o țineau picioarele. Deodată zări cabana bunicii și inima începu să-i bată cu putere. În sfârșit, ajunse și, de emoție, abia izbuti să deschidă ușa. tremurând din tot corpul, intră în casă și se opri în mijlocul încăperii.
