de Johanna Spyri
Urmare la Heidi, fetiţa munţilor -ep.20
 |
| Heidi, fetița munților (21) |
Capitolul XI. O seară de vară la munte (1)
Reîntors acasă, domnul Sesemann află despre starea lui Heidi, ba, mai mult, află că fetița începuse să umble noaptea, în somn, prin casă. Doctorul îi spuse că situația era gravă, că fetița era foarte bolnavă. Hotărî imediat să o ducă pe Heidi înapoi, în Elveția.
Când îi explică toate acestea Clarei, fata se împotrivi, invocând tot felul de motive. Tatăl ei era însă de neînduplecat. Ca s-o liniștească, îi făgădui că la anul vor face, împreună, o călătorie în Elveția. În cele din urmă, neavând încotro, Clara acceptă hotărîrea tatălui său, cerând în schimb să i se îngăduie să pună în bagajul lui Heidi tot ce știa că i-ar face mai multă plăcere. Domnul Sesemann nu avu nimic împotrivă, și astfel Clara îi pregăti prietenei sale un trusou de toată frumusețea.
Domnul Sesemann o chemă pe Dete, îi explică și ei despre ce era vorba și o rugă să o ducă pe Heidi la bunicul ei. Mătușa Dete se sperie auzind această veste, căci la despărțire bunicul le spusese cu toată hotărârea să nu le mai vadă niciodată în ochii lui. Începu să turuie verzi și uscate, precum că azi-mâine nu-și poate părăsi lucrul, iar în zilele următoare cu atât mai puțin. Domnul Sesemann își dădu seama cum stau lucrurile și o lăsă să plece, fără să-i mai spună nimic. Îl chemă la el pe Sebastian și îl anunță că trebuie să o ducă pe Heidi acasă, la bunicul ei. Apoi se așeză la birou și începu să-i scrie o scrisoare lungă bunicului.
În dimineața plecării Heidi se duse în camera Clarei. În mijlocul camerei se afla un geamantan mare, deschis.
- Vino să vezi și tu ce-am pus în el, îi spuse Clara. Și numaidecât înșiră în fața ei o mulțime de lucruri: rochițe, batiste, șaluri de tot felul. Apoi îi arătă un coșuleț în care se aflau douăsprezece pâinițe albe, proaspete. La vederea lor, Heidi nu se mai putu stăpâni și începu să sară în sus de bucurie. Cele două prietene erau atât de vesele, încât nimănui nu i-ar fi dat prin minte că peste câteva clipe aveau să se despartă. De altfel, nici nu avură timp să se întristeze, căci nu dură mult și-l auziră pe Sebastian strigând:
- Trăsura vă așteaptă !
Heidi dădu fuga în camera ei și, trăgând de sub pernă cartea căpătată de la bunica, o vârî iute în coșuleț. Apoi deschise repede dulapul și scoase pălăria de paie, ce era împachetată într-o bucată de pânză roșie. o puse și pe ea în coșuleț, iar pe cap își puse pălăria de sărbătoare, cu pene.
Când zări în coșuleț pânza roșie, domnișoara Rotenmeier strigă indignată:
- Adelheid, doar n-ai de gând să pleci din casa noastră cu această cârpă nefolositoare ! Și, în culmea indignării, smulse pachetul învelit în pânza roșie și îl aruncă pe jos.
Heidi se uită la domnul Sesemann cu o privire atât de tristă, de parcă i-ar fi luat cineva comoara cea mai de preț.
- Domnișoară Rottenmeier, spuse în cele din urmă stăpânul casei, înduioșat de chipul abătut al copilului. Vă rog să o lăsați să ia de aici tot ce vrea, chiar și pisici sau broaște țestoase, dacă îi face plăcere acest lucru.
Auzindu-l, Heidi prinse curaj și se aplecă să-și ia pachetul. Când ajunse în fața trăsurii, domnul Sesemann își luă rămas bun de la ea cu toată căldura. Îi spuse că atât el, cât mai ales fiica lui se vor gândi adeseori la ea cu dor și drag, apoi îi ură drum bun și sănătate. La rândul ei, Heidi îi mulțumi din inimă pentru bunătatea pe care i-o arătase și îl rugă să îi transmită și doctorului mulțumirile ei și cele mai bune urări.
La scurt timp după aceea, Heidi și Sebastian erau în tren. Câteva ore rămase cât se poate de liniștită. Apoi, deodată, își dădu seama că se află în drum spre casă. După un timp îl întrebă pe Sebastian:
- Sunteți sigur că bunica din munți n-a murit ?
- Eu cred că e în viață, spuse Sebastian liniștit.
Heidi se uită de câteva ori, îndelung, la pâinițele albe din coșuleț și nu mai putea de bucurie, gândindu-se la clipa în care avea să le înșire pe masa bunicii.
Curând adormi și Heidi și nu se trezi decât în momentul în care Sebastian o apucă de mânecă și, scuturând-o ușor, îi spuse încet la ureche:
- Gata, micuță domnișoară, am ajuns la Basel.
