de Johanna Spyri
Urmare la Heidi, fetița munților -ep.3
 |
| Heidi, fetița munților, și bunicul (4) |
Capitolul II. La bunicul (1)
De îndată ce Dete se făcu nevăzută, bunicul se așeză din nou pe banca lui. Trăgea adânc din pipă și pufăia de zor, scoțând într-una nori mari și albi de fum; în timpul acesta stătea cu privirea ațintită în pământ și nici o vorbă nu ieșea din gura lui. În așteptare, Heidi se uita cu plăcere în jurul ei. Mai întâi, descoperi staulul caprelor, lipit de cabană, și băgă de seamă că e pustiu. merse apoi mai departe cu cercetările ei și ajunse în spatele cabanei, la brazii cei falnici și bătrâni.Aici, vântul sufla tare și se furișa printre ramuri cu atâta repeziciune încât stârnea în prejma lor un freamăt tânguitor.
Heidi se opri să-l asculte. Văzând-o cum stă nemișcată, bătrânul o întrebă:
- Ei, și acum ce-ai vrea să faci ?
- Aș vrea să mă uit cum arată cabana pe dinăuntru, răspunse Heidi.
- Bine, vino ! Și ridicându-se în picioare, bunicul se îndreptă spre intrarea în cabană. Dar ia-ți și hainele, se grăbi el să adauge, pe un ton poruncitor.
- Nu mai am nevoie de ele, răspunse Heidi.
Bunicul se întoarse cu mirare spre nepoata lui, ai cărei ochi negri, ce ardeau de nerăbdare, trădau dorința ei nestăvilită de a afla ce anume se ascundea în interiorul cabanei.
”Nu e lipsită de bun-simț”, spuse el în șoaptă, apoi, cu voce tare, adăugă:
- De ce nu-ți mai trebuie ?
- Fiindcă mie îmi place mai mult să fiu ușoară, ca să pot umbla așa cum umblă caprele.
- Mă rog, asta poți să faci, dar, până una, alta, ia-ți hainele. O să le punem la păstrare în șifonier. Pricepi ?
Heidi îl ascultă.
Bătrânul deschise ușa și intrară amândoi într-o odaie destul de încăpătoare, ce se întindea pe toată lungimea cabanei. Heidi azvârli hainele în șifonier cu atâta nepăsare, de parcă ar fi vrut să le amestece în vălmășagul acela, spre a nu le mai găsi niciodată. Apoi rotindu-și privirea prin odaie, întrebă:
- Eu unde o să dorm, bunicule ?
- Unde vrei, răspunse bătrânul.
Fetiței îi plăcu răspunsul. Cercetă cu atenție întreaga încăpere și deodată ochii ei descoperiră, lângă patul bunicului, o scăriță. Se sui și pe ea și pătrunse în pod, unde în dreptul unei grămezi de fân proaspăt, cu miros îmbietor, se ridica o lucarnă rotundă, prin care se vedea întreaga vale.
- Aici vreau să dorm, bunicule ! strigă Heidi, fericită. Vino și tu să vezi ce frumos e aici !
- Știu, răspunse bătrânul, cu voce domoală.
- Vreau să-mi fac patul, nu-mi aduci un cearceaf ?
- Păi, să-ți aduc, ce să fac... spuse bătrânul și, scotocind cu răbdare prin dulap, găsi, în cele din urmă, o bucată de pânză aspră. Se sui cu ea în pod unde, între timp, fetița își pregătise lângă lucarnă un culcuș de toată frumusețea.
- E bine făcut, spuse el; uite, ți-am adus și un cearceaf, ia-l și întinde-l.
Bucata de pânză era atât de grea, încât fetița abia o putu ridica de jos. Cum era însă destul de mare, îi strecură marginile sub grămada de fân, așa fel încât culcușul semăna acum cu un pat în toată regula.
- Dar ce-ai zice dacă am mânca întâi ceva ? întrebă bunicul.
Prinsă cu pregătitul patului, Heidi uitase de toate, dar vorbele bătrânului avură darul să-i aducă aminte că e lihnită de foame. Dimineață, în zori, înainte de plecare, mâncase o bucată de pâine și băuse o ceașcă de cafea cu lapte; de atunci, însă, bătuse atâta amar de drum, fără să pună nimic în gură și asta îi stârnise o poftă de mâncare nemaipomenită. De aceea spuse fără să se codească:
- Da, n-ar fi rău.
- Atunci, dacă suntem de aceeași părere, să coborâm...
