de Johanna Spyri
 |
| Heidi, fetița munților (15) |
Capitolul VI.Un nou capitol și alte întâmplări(3)
Heidi aflase de la Sebastian că nu poate vedea împrejurimile orașului decât din turla unei biserici înalte, cu o bilă de aur în vârful săgeții.
Fata coborî iute scara și, deschizând poarta clădirii, se trezi direct în stradă. Rătăci un timp pe străzile Frankfurtului în căutarea bisericii, dar nu o văzu.
Se apropie de un băiețandru ce stătea într-un colț, ținând în brațe un animal ciudat și o flașnetă mică în spinare.
Se apropie de un băiețandru ce stătea într-un colț, ținând în brațe un animal ciudat și o flașnetă mică în spinare.
- Nu știi nici o biserică cu o turlă înaltă și o bilă de aur în vârful săgeții ?
- Ți-o arăt eu, dar mai întâi trebuie să-mi spui ce-mi dai în schimb.
- Ce vrei ? îl întrebă Heidi.
- Bani, răspunse băiatul.
- Nu am. Și cât ai vrea ?
- Păi, douăzeci de centime.
- Bine, hai !
Ajunseră în fața unei biserici cu turla înaltă. Heidi zări o sonerie și trase de cordon. Ieși un bătrân care se îndreptă amenințător spre cei doi copii.
- De ce ați sunat ? se răsti el mânios.
Heidi se apropie de paznic și îi spuse foarte cuviincios:
- Eu doresc să mă urc în turlă, să privesc priveliștea.
Înduioșat de privirea blajină a copilei, bătrânul o luă de mână și-i spuse cu un ton vesel:
- Bine, dacă ții atât de mult să urci, hai cu mine.
Când ajunseră în vârful unei scări înalte, bătrânul o ridică pe Heidi în dreptul unei ferestre mari. De acolo, ea zări o învălmășeală de acoperișuri, turle și coșuri. Dezamăgită, întoarse capul și spuse:
- Nu asta mă așteptam eu să văd.
- Ce poate înțelege un copil de vârsta ta dintr-o priveliște atât de frumoasă ? mormăi bătrânul paznic. Hai, coboară și altădată să nu te mai prind că suni la ușa bisericii.
La întoarcere, trecură prin dreptul cămăruței în care locuia paznicul. În mijlocul ei, Heidi zări o pisică tolănită într-un coșuleț de nuiele. În jurul ei se înghesuiau opt pisicuțe, care parcă se întreceau în mieunat. Fata izbucni:
- Ah, ce drăguțe sunt ! Și ce frumos se joacă !...
- Vrei și tu una ? o întrebă paznicul zâmbind.
- Una numai pentru mine ?! Și de tot ?! se miră Heidi, nevenindu-i să creadă.
- Da, numai pentru tine. Poți să le iei și pe toate.
- Aș vrea să iau două acuma, una pentru Clara și una pentru mine. Se poate ?
Momind-o cu o strachină cu lapte, bătrânul o scoase pe mamă din odăiță, lăsând-o pe Heidi să aleagă două pisicuțe. În culmea fericirii, ea luă una galbenă și una albă și le băgă în buzunarele de la șorț. Îi spuse paznicului unde locuia și plecă.
Când ajunse acasă, în timp ce urcau scările, Sebastian strigă:
- Toată lumea e la masă și domnișoara noastră e ca un butoi de pulbere gata să explodeze !
Apoi, cu o voce mai bajină, adăugă:
- Ce idee și pe dumneavoastră , micuță domnișoară, să bateți străzile așa, fără niciun rost.
Heidi intră în sufragerie. Domnișoara Rottenmeier nici nu se uită la ea. Abia după ce se așeză la masă, domnișoara se întoarse spre ea și-i spuse cu asprime în glas:
- O să stau de vorbă cu tine mai târziu, Adelheid; deocamdată îți spun doar că te porți foarte urât. Ai ieșit din casă fără să ceri voie și ai colindat străzile ca un copil al nimănui. Așa ceva nu s-a mai pomenit...
- Miau ! se auzi deodată.
Domnișoara sări în sus și izbucni:
- Cum ?! După ce că ești vinovată mai faci și glume proaste ? Bagă de seamă...
- Nu fac... începu Heidi, dar fu întreruptă de alte două miorlăituri.
Lui Sebastian mai-mai să îi scape platoul din mâini, atât de tare îl pufnise râsul.
- Ajunge ! țipă domnișoara Rittenmeier. Ridică-te și părăsește imediat sufrageria.
- Nu eu miorlăi, pisicuțele... izbuti să îngaime, în cele din urmă, biata Heidi.
- Cum ?! Pisici în casa asta ?!
Îngrozită, domnișoara Rittenmeier îi porunci lui Sebastian să arunce pisicuțele, apoi se încuie în sala de studii.
-Spune-mi, te rog, domnule Sebastian, nu știi un loc unde am putea ascunde pisicuțele de domnișoara ? O să ne jucăm cu ele numai când suntem singure.
- Să n-aveți nici o grijă, domnișoară Clara, o asigură Sebastian, zâmbind în sinea lui că asemenea momente hazlii vor mai fi cu siguranță, în viitor. Luând în grabă pisicuțele, dispăru cu ele într-o clipită.
Heidi scăpă deocamdată de mustrarea promisă, căci, istovită de emoțiile și necazurile pricinuite de purtarea micuței domnișoare, guvernanta amână discuția pe a doua zi.
Sursa foto
* * *
Găsești povestirea pe scurt a capitolului VI aici.
