 |
Așa socotind în gând, am și văzut de departe, ca la o bătaie bună
de pușcă, lumină multă la hanul lui Mânjoală, adică așa-i rămăsese numele; acum
era hanul Mânjoloaii - omul murise de vreo cinci ani... Zdravănă femeie ! ce a
făcut, ce a dres, de unde era cât p-aci să le vânză hanul când trăia
bărbatu-său, acum s-a plătit de datorii, a dres acaretul, a mai ridicat un
grajd de piatră, și încă spun toți că trebuie să aibă și parale bune.
Unii o bănuiesc că o fi găsit vreo comoară... alții, că umblă cu farmece. Odată au vrut s-o calce tâlharii... S-au apucat să-i spargă ușa. Unul dintre ei, ăl mai voinic, un om cât un taur, a ridicat toporul și când a tras cu sete, a picat jos. L-au ridicat repede ! era mort... Frate-său a dat să vorbească, dar n-a putut - amuțise. Erau patru inși. L-au pus pe mort în spinarea lui frate-său, și ceilalți doi l-au apucat de picioare, să-l îngroape undeva departe. Când să iasă din curtea hanului, Mânjoloaia începu să strige pe fereastră: hoții ! și-n față-le, iacă zapciul cu mai mulți inși și cu patru dorobanți călări. Strigă pomojnicul: "Cine-i ?" Hoții cei doi fugi care-ncotro ! rămâne mutul cu frate-său mort în cârcă. Acu, ce te faci la cercetare ? Toată lumea știa că mutul vorbește; cui putea să-i treacă prin cap că mutul nu se preface ? L-au bătut până l-au smintit, ca să-i vie glasul la loc - degeaba. De atunci li s-a tăiat pofta flăcăilor să mai calce hanul...
Unii o bănuiesc că o fi găsit vreo comoară... alții, că umblă cu farmece. Odată au vrut s-o calce tâlharii... S-au apucat să-i spargă ușa. Unul dintre ei, ăl mai voinic, un om cât un taur, a ridicat toporul și când a tras cu sete, a picat jos. L-au ridicat repede ! era mort... Frate-său a dat să vorbească, dar n-a putut - amuțise. Erau patru inși. L-au pus pe mort în spinarea lui frate-său, și ceilalți doi l-au apucat de picioare, să-l îngroape undeva departe. Când să iasă din curtea hanului, Mânjoloaia începu să strige pe fereastră: hoții ! și-n față-le, iacă zapciul cu mai mulți inși și cu patru dorobanți călări. Strigă pomojnicul: "Cine-i ?" Hoții cei doi fugi care-ncotro ! rămâne mutul cu frate-său mort în cârcă. Acu, ce te faci la cercetare ? Toată lumea știa că mutul vorbește; cui putea să-i treacă prin cap că mutul nu se preface ? L-au bătut până l-au smintit, ca să-i vie glasul la loc - degeaba. De atunci li s-a tăiat pofta flăcăilor să mai calce hanul...
Până să-mi treacă toate astea prin minte, am sosit. O sumă de cară
poposesc în curtea hanului; unele duc la vale cherestea, altele porumb la deal.
E o seară aspră de toamnă. Chirigiii se-ncălzesc pe lângă focuri... de aceea se
vedea atâta lumină de departe. Un argat îmi ia calul în primire să-i dea
grăunțe la grajd. Intru în cârciumă, unde fac refenea oameni mulți, pe când doi
țigani somnoroși, unul cu lăuta și altul cu cobza, țârlâie într-un colț
oltenește. Mi-e foame și frig - m-a răzbit umezeala.
- Unde-i cocoana ? întreb pe băiatul de la tarabă.
- La cuptor.
- Trebuie să-i fie mai cald acolo, zic eu și trec, printr-o
săliță, din cârciumă în bucătărie...
Foarte curat în bucătărie... și abur nu ca în cârciumă, de
cojoace, de cizme și de opinci jilave - abur de pâne caldă. Mânjoloaia
privighea cuptorul...
- Bine v-am găsit, cocoană Marghioalo.
- Bine-ați venit, cocoane Fănică.
- Mai s-o fi găsind ceva de mâncare ?
- Pentru oameni de omenie ca dumneata, și la miezul nopții.
Și
repede cocoana Marghioala dă poruncă unei cotoroanțe să puie de masă-n odaie,
și pe urmă s-apropie de cotlon la vatră, și zice:
- Uite, alege-ți.
Cocoana Marghioala era frumoasă, voinică și ochioasă, știam.
Niciodată însă de când o cunoșteam - ș-o cunoșteam de mult; trecusem pe la
hanul lui Mânjoală de atâtea ori, încă de copil, pe când trăia răposatul
taică-meu, că pe acolo n-era drumul la târg - niciodată nu mi se păruse mai
plăcută... Eram tânăr, curățel și obraznic, mai mult obraznic decât curățel.
M-am apropiat pe la stânga ei, cum era aplecată spre vatră, și am apucat-o
peste mijloc; ajungând cu mâna la brațul ei drept, tare ca piatra, m-a-mpins
dracul s-o ciupesc.
- N-ai de lucru ? zice femeia și s-a uitat la mine chiorâș...
Dar
eu ca s-o dreg, zic:
- Strașnici ochi ai, cocoană Marghioalo!
- Ia nu mă-ncânta; mai bine spune ce să-ți dau.
- Să-mi dai... să-mi dai... Dă-mi ce ai dumneata...
- Zău...
Și eu, oftând:
- Fie, că strașnici ochi ai, coană Marghioalo !
- Da'dacă te-aude socru-tău ?
- Care socru ?... de unde știi ?
- Dumneata gândești că dacă te ascunzi sub căciulă, nu te mai vede
nimeni ce faci... Nu te duci la pocovnicu Iordache să te logodești cu fata a
mai mare ?... Aide, nu te mai uita așa la mine; treci în odaie la masă.
Multe odăi curate și odihnite am văzut în viața mea, dar ca odaia
aceea... Ce pat ! ce perdeluțe ! ce pereți ! ce tavan ! toate albe ca laptele. Și
abajurul și toate cele lucrate cu iglița în fel de fel de fețe... și cald ca
sub o aripa de cloșcă... și un miros de mere și de gutui...
Am vrut să m-așez la masă și, după obiceiul apucat din copilărie,
m-am întors să văz încotro e răsăritul, să mă-nchin. M-am uitat cu băgare de
seamă de jur împrejur pe toți pereții - nici o icoană. Zice cocoana Marghioala:
- Ce te uiți ?
Zic:
- Icoanele... Unde le ții ?
Zice:
- Dă-le focului de icoane ! d-abia prăsesc cari și păduchi de
lemn...
Femeie curată !... M-am așezat la masă făcându-mi cruce după
datină, când deodată, un răcnet: călcasem, se vede cu potcoava cizmii, pe un
cotoi bătrân, care era sub masă. Cocoana Marghioala sare repede și deschide ușa
de perete; cotoiul supărat dă năvală afară, pe când aerul rece
năpădește-năuntru și stinge lampa. Caută chibriturile pe bâjbâite; caut eu
încolo, caută cocoana-ncoace - ne-am întâlnit piept în piept pe-ntunerec... Eu,
obraznic, o iau bine-n brațe și-ncep s-o pup... Cocoana mai nu prea vrea, mai
se lăsa; îi ardea obrajii, gura-i era rece și i se zbârlise pe lângă urechi
puful piersicii. În sfârșit iacă jupâneasa aduce tava cu demâncare și cu o
lumânare. Pesemne om fi căutat mult chibriturile, că țilindrul lămpii se răcise
de tot. Am aprins-o iar...
* * *
Dă click aici pentru La hanul lui Mânjoală (2) !
