de Ioan Slavici
Urmare la Zâna Zorilor (2)
 |
| Zâna Zorilor (3) |
- Scoală voinice ! strigă apoi pe năzdrăvan trăgându-l de mâneca surtucului. Când năzdrăvanul se deșteptă din somn întinse palma
Petru suflă în fluieraș. Năzdrăvanul căzu iarăși la pământ.
Așa-l trezi și adormi Petru de trei ori una după alta, adică de trei ori l-a trezit și de trei ori l-a adormit... Când fuse ca să fie de a patra oară, Petru își dezlegă năframa de la grumazi, luă degetele cele mici ale năzdrăvanului și le legă cu ea laolaltă, scoase sabia și prinzând pe năzdrăvan de piept mai strigă o dată:
- Scoală voinice !
Văzându-se năzdrăvanul atât de rău batjocorit:
- Ei, zise către Petru, nu te lupți în luptă dreaptă ! Stăi la luptă dacă ești voinic !
- Mai așteaptă oleacă ! Mai nainte am o vorbă cu tine, grăi Petru... Jură că mă vei trece peste râu, și atunci te las să vii la luptă.
Năzdrăvanul făcu jurământ și Petru-l lăsă să se scoale.
Când năzdrăvanul se simți deșteptat, se repezi la Petru ca să-l turtească c-o lovitură... Și-a aflat însă omul !
Nici Petru nu era de ieri de alaltăieri, și el se repezi voinicește. Trei zile și trei nopți se luptară. Năzdrăvanul dete cu Petru de intră până la genunchi în pământ; Petru dete cu năzdrăvanul până în brâu; iară dete năzdrăvanul până la piept. Și mai în urmă Petre până în grumazi !...
Când năzdrăvanul se simți așa strâmtorat:
- Lasă-mă, strigă înspăimântat, lasă-mă că mă dau bătut !
- Treci-mă peste râu ? întrebă Petru.
- Trec ! răspunse cela din gaură.
- Ce să fac cu tine dacă îți calci vorba ?
- Ucide-mă, fă ce vrei cu mine, numai acuma mă lasă să trăiesc.
- Așa să fie dară ! zise Petre, luă după aceea mâna cea stângă a năzdrăvanului și o legă de piciorul cel drept, îi băgă năframa în gură ca să nu strige, îl legă la ochi ca să nu vadă și porni așa purtându-l de mână către râu.
Când ajunseră la râu, năzdrăvanul păși cu un picior de o parte, cu altul de alta de râu, luă pe Petru în palmă
- Acuma e bine ! grăi Petru, suflă după aceea în fluieraș și năzdrăvanul căzu de-a lungul pe malul râului.
Așa trecu Petru râul. Când zânele cele ce se scăldau în laptele râului auziră sunetul fluierașului lui Petru, ele căzură somnoroase, ieșiră din lapte și adormiră pe florile de pe mal. Așa dormind le află Petru când se coborî dinpalma
Când intră în grădină, începu a se minuna din nou. Cât a umblat și pățit atâta frumuseță n-a mai văzut...
Lasă că arborii erau tot cu craci de aur, că izvoarele curgeau mai limpede decât roua, că vânturile se mișcau cântând și florile vorbeau vorbe dulci și frumoase, dar Petru mai mult se mira de aceea că în întreagă această grădină nu era nici o floare desfăcută, ci numai boboci... Parcă aici a fost stat lumea locului și era să fie pururea tot primăvară... Oare când vor înflori florile acestea, dacă n-au avut vreme să înflorească până acuma ? Și dacă n-au înflorit, pentru ce?...
Așa se întrebă Petru; așa și încă și într-alt chip, în calea lui către cetate... Nimic nu-i stătea în cale; nimic nu-i oprea gândirea: toată lumea dormea; zânele de pe la izvoare, păsările de pe crengi, căprioarele dintre tufișuri și fluturii de lângă flori, toate erau duse de fluierașul lui Petru.
Chiar nici vântul nu se mai juca cu frunzele, nici razele soarelui nu mai sorbeau roua de pe iarbă și râurile încetară de a mai curge... Singur Petru era treaz. Petru cu gândurile sale și Petru cu mirarea gândurilor sale. Ajunse la curte. Jur-împrejurul curții se întindea un ierbiș frumos și des, un ierbiș ce fugea ca vântul. Poarta era în frunte: o poartă tot din flori și alte lucrări frumoase. Pe sub poartă și pe lângă poartă iarăși flori, care de care mai și mai, încât lui Petru i se părea că umblă pe nouri când călcă pe ele. Pe de-a dreapta și pe de-a stânga dormeau zânele ce au fost să păzească intrarea în curte. Petru privi în toate lăturile, mai zise o dată "Doamne ajută" și intră în cetate.
Ce a văzut Petru într-aceasta curte, aceea nici n-o mai spun, știe doară toată lumea că curtea Zânei Zorilor nu poate fi ceva lucru de rând. Jur-împrejur zâne împietrite, pomi cu frunzele de aur și cu florile de mărgele și pietre scumpe, stâlpi de raze de soare și netezi ca și paltinul, trepte lucii și moi ca și culcușul fetelor de împărat și un aer plin de miros dulce și adormitor...
Nici nu voiesc să spun, că numai grajdul în care stau caii Sfântului Soare, era mai frumos decât cetatea celui mai mare împărat din lume... Așa era asta la Zâna Zorilor și nici n-ar fi putut fi altfel... Cum să fie doară ? Petru se sui pe trepte și intră în cetate... Cele dintâi douăsprezece odăi erau din pânză, altele douăsprezece din mătase. Urmară apoi douăsprezece de aur. Petru trecu cu iuțeală prin toate patruzeci și opt; aici află pe Zâna Zorilor într-a patruzeci și nouălea, care era cea mai frumoasă dintre toate.
Astă casă era lungă, lată, naltă, ca și o biserică din cele mai frumoase... Jur-împrejur păreții erau acoperiți cu fel de fel de mătăsuri și alte lucruri minunate; pe jos, pe pământ, pe unde umblai cu picioarele, era nu știu ce strălucitor ca oglinda și moale ca perina și... mai erau acum tot felul de lucruri frumoase, ca la Zâna Zorilor adecă... Unde va fi doară frumos, dacă nu aicea !.. Cum zic, lui Petru i se opri răsuflarea, când văzu că se vede în mijlocul atâtor lucrări așa grozav de frumoase...
În mijlocul acestei biserici, sau ce era, văzu Petru fântâna cea vestită pentru care a venit el atâta lume de pe pământ... O fântână ca toate fântânile și nimic mai mult !... Te miri cum a și răbdat-o Zâna Zorilor în casa ei !... Avea niște doage din moși și strămoși. Bag seamă, a fost lăsat ca așa să rămână !... Și acum ar trebui să spun o vorbă mare !... Lângă fântână era chiar Zâna Zorilor aievea, așa cum era !
Era doamne un leagăn de aur și... numai Dumnezeu știe de ce încă, destul cum că era frumos, aici în leagăn dormea Zâna Zorilor pe perini de mătasă umplute cu suflare de vânt de primăvară... Nici nu era frumoasă... Dar de unde să și fie !... N-a zis doară Sfânta Vineri că are fel de fel de lucruri urâte și îngrozitoare ? Ce să mai lungim doară vorba ? Poate că Sfânta Vineri a avut dreptate. Poate să fie !... Destul când Petru privi la ea așa cum dormea în leagăn, el stete cu sufletul amorțit și nu sufla mai mult în fluierașul cel vrăjit... Era încremenit de minunat ce se minuna... Ba ! frumoasă era... frumoasă !... Mai frumoasă decât chiar cum ți-ar părea că ar fi să fie Zâna Zorilor... mai mult nu vreau să zic!...
Pe de-a dreapta și pe de-a stânga leagănului dormeau câte douăsprezece zâne din cele mai alese. Bag samă au adormit legănând pe împărăteasa lor... Petru nici nu le văzu de privit ce privea la Zâna Zorilor, până ce nu tresăriră toate din somn, când nu mai auziră fluierașul... Petru... tresări dară și el... și începu a cânta din nou în fluieraș... Iarăși adormi lumea, și Făt-Frumos păși cu trei pași mai înainte.
Între leagăn și fântână era o masă, pe masă un colac alb și moale, frământat cu lapte de căprioară, și un bocal de vin roșu și dulce ca visul de dimineață... Acesta era colacul puterii, și celălalt vinul juneței...
Petru privi o dată la colac, o dată la vin și o dată la Zâna Zorilor, se apropie după aceea cu încetul, păși doi pași către leagăn, masă și fântână.
Când Petru ajunse la leagăn, își pierdu mințile și nu se mai putu răbda, ci sărută pe Zâna Zorilor... Zâna Zorilor deschise ochii și privi la Petru cu o privire încât el își pierdu mințile încă mai tare...
Suflă după aceea în fluieraș, ca Zâna Zorilor s-adoarmă; luă cununa cea de aur și o puse pe fruntea Zânei Zorilor; luă o bucătură din colacul de pe masă, bău o înghițitură din vinul întineritor... și iarăși sărută și iarăși luă o îmbucătură, iarăși bău o înghițitură... Așa de trei ori una după alta... de trei ori a sărutat pe Zâna Zorilor, de trei ori a îmbucat din colac și de trei ori a gustat din vin... După aceea și-a umplut ulcioarele cu apă din fântână și a perit cum piere vestea cea bună. Când Petru ajunse în grădină, dete de o lume cu totul nouă...
Florile erau flori; bobocii se desfăcuseră; izvoarele curgeau mai repede; razele soarelui se jucau mai vesel pe păreții cetății, zânele aveau mai multă plăcere în fețele lor. Toate aceste din trei sărutări...
Cum a intrat Petru așa a și ieșit: printre zâne și flori, pe palma
Sfânta Vineri știa că Petru o s-ajungă, din rânchezatul Murgului, care din cale de trei zile simți apropierea stăpânului său: îi ieși dară în cale cu colac moale și cu vin roșu.
-Bun ajuns, Făt-Frumos !
- Bună ziua, soră sfântă !
Petru-i dete ulciorul cu apă de la fântâna Zânei Zorilor. Sfânta Vineri-i mulțumi frumos. Mai vorbiră apoi câteva cuvinte despre calea lui Petru, despre curtea Zânei Zorilor și despre frumusețea Sorei Soarelui și Petru puse șaua pe Murgul, că zău ! el nu prea avea vreme de pierdut... Baba Vineri asculta când cu dulce, când cu amar, când cu drag, când cu necaz; văzând apoi cum că Petru va să meargă îi pofti sănătate și noroc.
Petru nici nu stete până n-ajunse la Sfânta Joie. Aici se coborî de pe cal și intră; precum a fost vorbă să fie.
Nici la Sfânta Joie nu se prea opri; zise "bună ziua", mai făcu o vorbă scurtă și luă "sănătate bună".
- Stăi ! să-ți mai spun una mai nainte de a porni în cale, zise Sfânta Joie cu grijă.
Să-ți ai grijă de viață; să nu legi vorbă cu om, să nu mergi iute, grăbit; să nu iei apă de la mână; să nu crezi la vorbă și să fugi de buze dulci. Să te duci cum ai venit... Calea e lungă, lumea e rea și tu ai la tine lucru mare !... Ascultă dar de mine: iaca-ți dau o năframă; nu e de aur, nu-i de argint nici de mătasă, nici de mărgele; e de pânză năsădită, să o porți că e vrăjită... Cine-o poartă, pe acela fulgerul nu-l ajunge, sulița nu-l pătrunde, sabia nu-l taie și gloanțele sar de pe trupul lui.
Așa grăi Sfânta Joie. Petru primi și ascultă; se lăsă apoi cu Murgul în vânt și se duse... se duse... cum se duc adecă Feții-Frumoși când îi mâna dorul de casă.
La Sfânta Miercure Petru nici nu se mai coborî de pe cal, ci zise "bună ziua" din spatele calului și mână mai departe.
Într-o bună vreme îi veni cutia cea vrăjită în minte și vrând să audă veste din lume, o scoase din teacă. Nici nu o scoase bine, nici nu o deschise cum se cade, până ce și începu a vorbi ce vorbea de acolo din ea.
- S-a supărat Zâna Zorilor pentru că i-ai furat apa... S-a supărat Sfânta Vineri pentru că i s-a spart ulciorul... S-au supărat frații tăi Florea și Costan pentru că le-ai luat împărăția.
Petru începu a râde când auzi de atâta supărare. Nici nu știa ce să întrebe mai înainte.
- Cum a spart Sfânta Vineri ulciorul ?
– De bucurie ce i-a fost, a început a juca și a căzut cu ulcior cu tot.
- Cum am luat eu împărăția de la frații mei ?
Cutia începu acuma a spune că fiind împăratul bătrân și orb de amândoi ochii, Florea și Costan s-au dus la el și au cerut ca să împartă împărăția între dânșii. Împăratul le-a spus că numai acela va împărți țara, care va aduce apă de la fântâna Zânei Zorilor. Înțelegând frații lucrul merseră la Baba Birșa și asta le spuse că ai fost, ai făcut și ai pornit ca să vii.
Frații se sfătuiră și acuma au pornit în calea lui Petru, ca să-l ucidă, să ia apă de la el și să împărățească peste țară.
- Minți, cutie spurcată ! strigă Petru mânios când le auzi toate acestea, și dete cu cutia de pământ, încât crăpă în șaptezeci și șapte de bucăți.
N-a mai mers mult până ce și văzu nourii din țara sa, simți suflarea vânturilor de acasă și zări din depărtare pe ici colea câte un munte de pe marginile țării. Petru stete în loc ca să vadă mai bine, că-i părea că nu e adevăr ce-i părea.
Era să treacă peste puntea cea din marginea împărăției, când văzu c-aude ceva din depărtare... așa ceva ca și când ar striga un om, și ca și când l-ar striga chiar pe el după nume ”Măi Petre ! ”
Voi să stea în loc.
- Mergi ! mână ! strigă Murgul. Nu e bine să stai !
- Ba nu ! stăi ! să vedem ce e, cine și pentru ce? Să dăm față cu lumea.
Petru zise și suci frâul Murgului.
Ei, Petre, Petre ! Oare cine te-a învățat să stai ?... Oare n-ar fi mai bine să te pleci la sfatul Murgului ?... Așa e lumea, n-ai ce face !
După ce se întoarse văzu, Doamne, pe cine văzu ? pe frate-său Florea și pe frate-său Costan... Amândoi erau și împreună se apropiau către Petru... Petre ! mergi ! mână ! Sau nu ți-a zis Sfânta Joie să nu legi vorbă cu om ? Sau nu știi ce veste ți-a dat cutia Sfintei Miercuri ? Frații veneau cu vorbă bună și cu buze dulci... Și Sfânta Joie a fost zis... Petre ! Petre !... ai uitat ce-a zis ?!... Când Petru văzu pe frații săi cei dulci, zbură din spatele Murgului la ei în brațe. Doamne ! dar cum să nu zboare ! De când n-a văzut el față de om ? De când n-a auzit vorbă pământească ?!
Și a curs vorba cum curge între frați. Petru era vesel și fericit. Florea și Costan erau buni la vorbă și dulci la buze... Singur Murgul era trist, singur el își lăsă capul la pământ.
După ce frații vorbiră multe de împăratul bătrân, de țară și de calea lui Petru, Florea începu a-și încreți fruntea.
- Frate Petre ! Lumea e vicleană ! N-ar fi mai bine ca să ne dai nouă apa, ca s-o ducem noi ? grăi fratele. Ție-ți iese unul în cale, iară pe noi nimeni nu ne știe, de unde venim, unde mergem și ce ducem.
- Da ! da ! grăi Costan, Florea vorbește bine.
Petru clatină o dată, de două ori din cap și spuse fraților săi treaba cu năframa. Frații cei doi văzură acuma că pentru Petru nu este decât o moarte.
Florea începu dar a bate șaua ca să priceapă iapa.
- Nu ți-e ție sete, măi Costane ? grăi Florea trăgând o dată cu ochiul către Costan.
- Da ! răspunse Costan, pricepând ce și cum ar trebui să fie. Hai, frate Petre, să ne stâmpărăm o dată setea și apoi să pornim cu Dumnezeu. Noi vom merge în urma ta și te vom păzi de necaz și primejdie.
- Nu merge Petre !... Nu merge că nu dai de bine !... Murgul necheză o dată... Hei! Dar Petru nu l-a înțeles!...
Ce s-a întâmplat după aceea ? Ce să se întâmple ? Nimic nu s-a întâmplat !... Fântâna era lată și adâncă...
Frații porniră cu apa către casă ca și când ei ar fi adus-o chiar de la Zâna Zorilor. Murgul mai necheză o dată așa de turburat și de dureros încât se înfiorară și pădurile... fugi până la fântână... și stete împietrit de durere.
Așa fuse treaba cu Petru cel voinic și Făt-Frumos viteaz ! Bag samă așa i-a fost ursita, ca s-ajungă în ceas rău !
La curtea împăratului se făcu ospăț și veselie mare. Merse vestea în țară, cum că feciorii împăratului, Florea și Costan, au adus apă de la fântâna Zânei Zorilor.
Împăratul se spălă cu apă pe ochi și văzu, - cum om încă n-a mai văzut... Era în casa împăratului pe după cuptor un vas cu curechi; în doaga acestui vas ședea un vierme: împăratul îl văzu prin lemn, așa vedea de bine.
După ce împăratul împărți țara între feciorii săi cei voinici, se retrase în curtea sa cea mare, ca să-și trăiască zilele bătrânețelor în pace.
Așa se sfârși treaba cu apa de la fântâna Zânei Zorilor: Țara făcu un ospăț de trei zile și trei nopți și se puse iarăși la lucru ca și când nici nu s-ar fi întâmplat nimic.
