29.01.2012

ZÂNA ZORILOR (4)

de Ioan Slavici

Urmare la Zâna Zorilor (3)

zana-zorilor-4
Zâna Zorilor (4)
După ce Petru se depărtase de la leagăn, ieși din casă și curte, după ce sunetul fluierașului nu se mai auzea, Zâna Zorilor își veni în ori, deschise ochii, ridică capul și privi în toate laturile, căutând nici ea singură nu știa ce... ”Ce a fost ? întrebă pe de jumătate încă prin vis. Cine ?”
I se părea, cum că a văzut ceva prin vis, ba chiar aievea, ceva dulce, plăcut, o ființă ca și când ar fi omenească, însă mai puternică în privire, mai altfel decât ceea ce a fost văzut până atunci...
- Nu știti voi ce a fost ?... Ați văzut și voi ?... Sau ați dormit ?... Ați visat ? așa le întrebă Zâna Zorilor pe zâne... și se întrebă pe sine însăși... Îi părea că de când a văzut ce-a văzut chiar nici sufletul său nu mai e tot acela... Și nimenea nu-i răspundea, toată lumea stătea uimită.
Văzu cununa...
– Ce cunună frumoasă !... Cine oare a cules florile din ea ? Cine oare le-a împletit în cunună ? Și cine oare a adus aici cununa și a lăsat-o la mine pe leagăn ?! Zâna Zorilor se întristă.
Văzu pânea pe masă... Lipseau din ea trei bucățele; una de-a dreapta, una de-a stânga și una din mijloc.
Din vinul juneței lipseau asemenea trei înghițituri: una de deasupra, una din fund și una din mijloc... A trebuit să fi fost cineva aicea... Zâna Zorilor se întristă încă mai tare; îi părea că o doare ceva, și nu știa ce și unde...
Apa din fântână era tulbure... Apă ! apă a dus cineva de aici !... Zâna Zorilor se supără. Cum a putut intra cineva fără veste ?!
Unde e paza cea aspră ? Năzdrăvanii, balaurii ? Ce au făcut leii ferecați ? Și zânele ? Și florile ? Și soarele ?... Nimeni n-a păzit ? Nimeni n-a fost la locul său ?... Zâna Zorilor se supără pe deplin.
– Lei, zmei, balauri, năzdrăvani, porniți, goniți, ajungeți, prindeți și aduceți ! porunci Zâna Zorilor în supărarea ei cea mare.
Porunca sună și toată lumea se puse în mișcare.
Petru s-a fost însă întins la fugă încât nici razele soarelui nu-l puteau ajunge.
Toți veniră triști, toți aduseră vești triste. Petru a fost trecut peste marginile Împărăției Zorilor, unde întreaga pază nu mai avea putere.
Zâna Zorilor își uită acuma supărarea de tristă ce se făcu și trimise pe Sfântul Soare ca să umble în lume să facă din șapte zile una, să cerce, să afle și s-aducă vești.
O zi din șapte zile Zâna Zorilor n-a făcut alta decât a stat și privit în calea Soarelui, a privit... privit... până ce au început a-i curge lacrimile din ochișori, nu știm acuma de privitul cel mult ori de durerea și dorul ei cel mare ?
Iată-ntr-a șaptea zi Sfântul Soare se reîntoarnă... roșu, trist și obosit....iarăși veste rea !... Hei ! că Petru era unde razele soarelui nu pot pătrunde!
După ce Zâna Zorilor văzu că și cea din urmă încercare fu în zadar, dete poruncă aspră în țară: Zânele să nu mai zâmbească, florile să nu mai miroasă, vânturile să nu mai miște, izvoarele să nu mai curgă limpede și razele soarelui să nu mai lumineze.
Porunci apoi ca între lume și Împărăția Zorilor să se lase vălul cel mare al întunecimii prin care să nu străbată decât o singură rază de soare, care să ducă vestea-n lume cum că "până ce nu va veni acela care a dus apă de la fântână, soarele să nu se mai miște pe cer".
A mers vestea în lumea cea întunecoasă... oamenii înțeleseră că lumina cea grozavă nu e decât pentru lumina ochilor împăratului...
Nimeni nu vedea în lume afară de împăratul; nimeni nu vedea necazurile întunerecului decât împăratul. Dete dar fiilor săi Florea și Costan sfat și poruncă, ca să pornească, să meargă și să mântuiască lumea de întunerec. Cine a mințit una, minte și a doua; Florea se puse în șa și porni către Împărăția Zorilor acuma, când Petru a fost curățit calea. Când Florea era s-ajungă la curtea Zânei Zorilor, Zâna Zorilor simți cum că va să vină ceva străin.
- Vine cineva ? întrebă cam aspru.
- Vine, răspunseră zmeii ce stăteau pază la punte.
- Cum vine, peste punte ori pe sub punte ?
Puntea era, - acum știm noi - cum era ! Florea trecu pe sub punte.
- Voinicul vine pe sub punte ! răspunseră zmeii cam în glumă.
– Grijiți de el, neagră vă fie lumina! zise acuma Zâna și primi pe Florea să intre.
Pe Florea-l trecură fiorii când văzu atâta frumuseță.
- Bun ajuns, voinice ! Tu ai furat apa ?
- Să fie de bine! Zău eu am luat-o !
- Tu ai băut vinul ?
Florea stete mut.
- Tu ai mâncat pâinea ?
Florea zise "ba".
- Tu m-ai sărutat ?
Florea-și uită vorba.
-Na ! Oarba-ți fie lumina ! Învață-te să mai minți ! zise acuma Zâna supărată și-i dete lui Florea două pălmi, una pe de-a dreapta, una pe de-a stânga, încât ăstuia i se întunecară ochii.
Doi zmei duseră apoi pe orbitul de Florea acasă și treaba se găti.
Porni și Costan în urma frăține-său.
Porni, ajunse, o păți și reînturnă.
În lume nu mai rămase acuma nici o rază de lumină.
Așa rămase lumea întreagă oarbă de dragul ochilor unui împărat.
După ce Zâna Zorilor a văzut cum că nu poate afla pe Petru, a chemat la sine pe întreaga țara sa, pe zmei, balauri, năzdrăvani și lei, pe toate zânele, pe toate florile, pe toți supușii i-a chemat la sine. Chiar și Sfântul Soare a trebuit să se coboare de pe cer, să desfrâne caii de la căruță, să-i bage în grajd și să intre la Zâna Zorilor... Când au fost așa toți adunați împreună, Zâna Zorilor nu le împărți mai mult la porunci, ci tristă și mustrată cum era, luă ”ziua bună” de la toți supușii săi, le mulțămi pentru iubire și credință și-i trimise în lume, ca să meargă să facă fiecare după capul și priceperea sa. Numai doi lei, doi zmei, doi balauri și tot atâția năzdrăvani opri la sine, ca să fie cine să-i păzească puntea. Trimise toate zânele în grădină și lăsă ca să nu intre-n curte până ce nu o vor vedea pe ea senină; lăsă ca florile să miroasă d-aici înainte un miros, care îmbată orice ființă omenească, ca vânturile să se miște cântând atâta de dureros încât orice suflet omenesc să plânga când le aude, ca izvoarele să curgă apă amară, și lăsă ca soarele pe toată ziua dată de Dumnezeu să arunce câte șapte raze seci în lume.
După ce toate acestea le rândui, se duse la roata cea mare, pe care era învârtit firul traiului omenesc și opri roata de a se mai întoarce și viață omenească de a mai curge... Dup-aceea... Zâna Zorilor se ascunse din fața lumii în fundul curții celei mari, în locul cel mai întunecos și mai neîngrijit...
Zmeii, balaurii și năzdrăvanii ieșiră-n lume și de rușine ce le era, s-ascunseră în cele mai adânci pustiuri, peșteri - ca ochiul omenesc să nu-i mai vadă; leii-și lepădară părul de aur și ferecătura de pe gheare și dinți, și de supărați ce erau se făcură sălbatici; zânele s-ascunseră prin grădini; florile, izvoarele și vânturile se supuseră voinței Zânei Zorilor, și razele seci, fără căldură și lumină, și astăzi se văd întinse pe cer colea în nopțile de vară...
Viața omenească stete locului, și timpul înceta d-a mai curge...
Doi lei, doi zmei, doi balauri și doi năzdrăvani se puseră pază la punte.
Cât a rămas Împărăția Zorilor astfel, aceea nu se știe și nici nu se poate spune...
A trecut multă vreme așa fără să fi curs !
A înțeles și Sfânta Vineri că Zâna Zorilor s-a supărat; raza cea pustie și vântoasele ce cutreierau lumea întreagă i-au fost adus știre de mult... S-a supărat de jumătate, iar de cealaltă jumătate s-a bucurat: s-a supărat pentru că nu mai putea să mai privească în căutătoare și s-a bucurat pentru că vedea pe Făt-Frumosul său cel voinic scăpat și pe vecina sa cea frumoasă trista... A mai fost apoi necăjită pentru că i s-a spart ulciorul cu apa cea minunată.
Când Sfânta Vineri văzu însă că întunerecul nu mai încetează, lumina nu mai vine, și când pieri și cea din urmă rază de pe pământ, zic când Sfânta Vineri văzu că Zâna Zorilor i-a trecut de glumă, ea porunci vântoaselor ca să pornească toate împreună, să se izbească în vălul cel mare de la marginea împărăției să-l miște din loc și să facă ca lumina să curgă în lume.
Vântoasele porniră... care de care mai turbate, care de care mai grozave și mai înfricoșate,... cum merg adică Vântoasele... Ți se părea că au să ia lumea cu sine și să nu se mai oprească în loc cu ea. Ajunseră la văl... se izbiră în el... și cum se izbiră ?... Vălul nu se mișcă!...
Vântoasele se mai izbiră o dată.... apoi încă o dată... adecă de trei ori una după alta.
...Și apoi nu se izbiră mai mult... văzură cum că vălul stă mai țeapăn decât pământul în țâțânele sale... Stătură câteva clipe locului, rușinate și obosite se întoarseră după aceea îndărăt și înconjurară o dată lumea în mânia lor cea turbată... Ce a fost calea lor ?... Acuma-și poate gândi fiecare ce a fost ! Bine cu de-a-bună seamă n-a putut fi ! Vai și amar !...
Vântoasele sosiră acasă și spuseră Sfintei Vineri cum și ce e cu vălul.
Sfânta Vineri se supără acuma și de cealaltă jumătate: trimise vânturile la curtea împăratului ca să ducă lui Petru vorbă și sfat: să meargă să stea de vorba cu Zâna Zorilor și să facă ce va face, ca să aducă lumina în lume.
Vântoasele porniră de-a două oară... acuma ceva și mai încet... mai nepripit... ca și când pleci adică în treabă bună și la om de nărăvală... Ajunseră la curte... Petru nu e !...
Vântoasele începură a se mișca mai a străin.
Petru a pierit în cale.
Vântoasele luară curtea din stânga, apoi din dreapta, apoi din mijloc... O întoarseră, suciră, ridicară și aruncară până ce nu se mai alese nimic din ea... După aceea porniră cu vestea despre moartea lui Petru către coliba Sfintei Vineri.
- Porniți cu toții în lume; mișcați tot ce e de mișcat și aflați pe Petru. Viu sau mort mi-l aduceți ! porunci Sfânta Vineri după ce auzi vestea cea tristă.
Trei zile și trei nopți vântoasele nu mai steteră...
De trei ori scoaseră copacii din rădăcini, de trei ori scoaseră râurile din cursul lor; de trei ori sfărâmară nourii izbindu-i de stânci; de trei ori măturară fundul mării și de trei ori prăpădiră fața pământului.
Toate fură în zadar !... Ele intrară acasă care de care mai obosite care de care mai mânioase și mai rușinate.
Numai una n-a sosit încă; vântul cel de primăvară, leneș, moale și întârziatic... Unde să fi rămas ?... Toți știau că multă treaba n-o fi fost să facă. Cine știe... de obosit ce-o fi fost s-a pus undeva la răcoare... Nimeni nu-și bătea capul cu el.
Iac-o dată, într-un târziu după ce toată lumea s-a mai rupt gândul de a mai afla pe Petru, frunzele începură a se mișca. Sfânta Vineri simți molătatea suflării și ieși afară.
- Ce veste aduci? întrebă pe cea mai dragă dintre Vântoase.
- Tristă e de tristă, dar bună-i de bună, șopti vântul cel tânăr. După ce m-am fost obosit de atâta cercetare, de atâta spart și prădare dădui de-o fântână seacă și cugetai să intru în ea, ca scutit de surorile mele să mă mai odihnesc, mai nainte de a porni către casă.
- Și-n fundul fântânei aflași pe Petru ? strigă Sfânta Vineri plină de bucurie.
- Da ! și pe Murgul de o parte.
- Dulce-ți fie vorba, dragu-ți fie sufletul, și pururea veste bună s-aduci ! zise acuma Sfânta Vineri către vântul cel de primăvară, îi porunci apoi ca să se repeadă până la Sfânta Joie și să-i spună ca să gătească cu tigaia de aur, că de Petru nu e bine, să sară d-acolea până la Sfânta Miercure, și să-i spună ca să vină la sfântă cu apa vieții.
- Înțeles-ai ? îi mai zice Sfânta Vineri. Să fii cu-n picior aici, cu unul acolo ! Și porniră cu toții... Sosiră cu toții la fântâna cea părăsită...
De Petru nu era decât os și cenușă.
Sfânta Miercure luă oasele și le încheie laolaltă... Nu lipsea nici unul.
Sfânta Vineri porunci vântoaselor ca să desfunde fântâna, s-arunce pulberea în sus și s-adune cenușa lui Petru... Toate se făcură...
Sfânta Joie făcu foc, culese rouă de pe frunze în tigaia cea de aur și puse tigaia pe foc. Când apa începu a fierbe, Sfânta Miercure zise trei vorbe, privi o dată către răsărit, o dată către apus, o dată către miazăzi, o dată către miazănoapte, apoi aruncă iarba vieții în apa cea feartă. Tot așa făcu și Sfânta Vineri cu cenușa lui Petru. Sfânta Joie numără după aceea, unul, două, trei și luă tigaia de pe foc.
Din cenușa lui Petru, din roua și din iarba vieții s-a fost făcut o unsoare mirositoare. Vântul cel de primăvară suflă o dată peste ea, și unsoarea se slei. Acuma unseră oasele lui Petru cu unsoarea de șapte ori în jos, de șapte ori cruciș, tot de atâtea ori curmeziș, și când fuseră gata, Petru sări în picioare... pe de o sută și pe de o mie de ori mai frumos decât cum a fost., pe de o sută și pe de o mie de ori mai voinic și mai fălos decât cum a fost !
- Săi pe cal, voinice ! zise Sfânta Vineri.
Îndată ce Murgul simți pe stăpânul său în spatele sale, începu a necheza și a scăpăra din picioare... Era mai viu decât cum a fost cândva !
- Unde pornim ? întrebă vesel.
- Către casă ! răspunse Petru.
- Cum să mergem ?
- Ca blestemul !
Petru mulțămi de vorbă și treabă, se întinse apoi la cale și merse... merse..., cum merge adică blestemul, până ce ajunse la curtea împăratului. De curte nu mai era decât locul. Nu vedeai urmă de om, de la care să poți auzi o vorba sau o veste... Iacă într-un târziu Birșa ieși din fundul unei pivniți mucezite.
Petru înțelese ce e, cum, din ce pricină, întoarse frâul Murgului și merse mai repede decât cum a venit... Nici nu răsuflă până la Împărăția Zorilor. Câtă vreme a trecut, de când a rămas, cum a fost să rămână trebile-n Împărăția Zorilor, aceea cu vorbă și grai nu se poate spune...
Multa vreme a trebuit să treacă !...
Când Petru sosi la punte, în soare nu mai erau decât trei raze luminoase, șapte calde și nouă seci.... celelalte toate le-a fost lepădat cu de-amănuntul... Când Petru se opri cu Murgul, toată lumea se opri cu el ca să vadă ce va fi să fie acuma.
Zâna Zorilor simți cum că ceva deosebit trebuie să fie în apropiere, că-i părea că tocmai acuma s-a deșteptat din visul cel ce-a făcut-o tristă... Ea dorea.... nu știa ce... tocmai ca și atuncea...
- Cine vine ? întrebă cam cu jumătate de gură.
- Ține-te bine stăpâne ! zise Murgul.
Petru strânse din pinteni, trase din frâu și nici nu se simți până ce fuse de cealaltă parte de punte.
- Voinic vine peste punte ! strigară păzitorii ridicându-și pălăriile din cap.
Zâna Zorilor nu se mai mișcă din loc și nu mai grăi nici o vorbă. Ca pe nevăzute sări Petru la ea, a cuprins-o în brațe, și o sărută... cum sărută adecă Feții Frumoși pe zânele drăgăstoase…
Împărăteasa Zorilor simți că simte ce n-a mai simțit... Nu mai vorbi, nu mai întrebă, ci făcu semn ca să bage pe Murgul în grajdul soarelui și intră cu Petru în casă...
Zânele începură a zâmbi vesel; florile începură a mirosi dulce; izvoarele deteră a curge limpede; vânturile se prefăcură în cântec de bucurie: roata vieții începu a se întoarce mai repede decât prisnelul; vălul cel negru căzu la pământ și soarele strălucitor se ridică în sus către ceruri... sus... mai sus decât cum a fost cândva .. și-n lume se făcu lumina ca fața Soarelui, încât nouă ani, nouă luni și nouă zile oamenii nu văzură nimic de lumina cea înfricoșată.
Petru merse acasă, aduse pe tatăl său cel bătrân și pe mama sa cea bătrâna, făcu o nuntă încât îi merse vestea-n nouăzeci și nouă de țări și se făcu împărat peste amândouă împărățiile.
Iară fraților Florea și Costan li se dete lumina ochilor ca să vadă și ei fericirea lui Petru.
Asta a fost, dragii mei cei buni, povestea lui Petru Făt-Frumos cu Zâna Zorilor din Țara Soarelui.
Petru a trăit și a împărățit cu pace și cu sănătate, ... și doară mai împărățește și astăzi cu ajutorul lui Dumnezeu. 

Sfârșit

Sursa foto
Găsești povestirea pe scurt pe blogul Povestiri de lecturi școlare !
Dintre poveștile lui Ioan Slavici, poți să mai citești aici: