de Ioan Slavici
Urmare la Zâna Zorilor (1)
 |
| Zâna Zorilor (2) |
- Stați pe loc ! Dați în pași să văd ce n-am văzut ! zise Petru mai odată când ieșiră din pădurea cea de aramă.
Inaintea lui se întindea acuma o pădure, încă mai minunată decât cea de aramă, cu tufiș mai strălucitor, cu flori mai frumoase și mai ademenitoare - el intră în pădurea de argint.
Florile începură a vorbi încă mai dulce, mai îndemnător decât cele din pădurea de aramă.
- Să nu mai rupi din flori zise Vâlva cea legată de Murgul, căci frate-meu e de șapte ori mai puternic decât mine.
Nu se opri însă Făt-Frumos cel fără de frică ! Abia trecu una, două, până ce Petru și începu a rupe flori și a le împleti în cunună.
Se făcu vifor mai turbat, noapte mai neagră, pământul se cutremura mai tare decât în pădurea de aramă; Vâlva pădurii de argint se repezi la Petru c-o grozăvie de șapte ori mai mare decât cum a fost în pădurea de aramă… Nici el nu fu însă leneș !... Lupta mai curse o dată trei zile și trei nopți; și-n crepetul zorilor zilei a patra, Petru înfrâna și pe a doua Vâlva.
- Dulce-ți fie fericirea, că m-ai scos de la robie ! zise și astădată Vâlva, apoi se întinseră la cale cum s-au mai întins și până acuma.
- Ho, stați pe loc !... Dați în pași !... Să văd ce n-am mai văzut încă ! strigă călărețul, acuma de a treia oară, puse după aceea palma
El mai văzuse lucruri minunate, dar despre așa ceva nici nu a visat până acuma.
- Să stăm pe loc ! Că nu e bine, strigară caii deodată.
- Pentru ce să nu fie bine ?! întrebă Petru.
- Tu iarăși ai să rupi din flori. Știu că nu te va răbda firea ! Și fratele nostru cel mai tânăr e de șaptezeci și șapte de ori mai puternic și mai grozav decât noi toți trei laolaltă. Să înconjurăm dar pădurea ! Așa vorbi Murgul.
- Ba nu ! răspunse Petru, să mergem ! Să le vedem pe toate dacă am văzut ceva. N-aveți frică, nici eu n-am !
Nu e nevoie să spun, cum că Petru iarăși a făcut făcuta... Doamne ! Dar cum să nu o facă…
Abia împletită cununa, până ce începu să fie ceva cum n-a mai fost... Acuma nu era mai mult vifor, nu mai mult întunecos; pământul nu se cutremura mai mult. Se făcea nu știu ce și nu știu cum... destul că lui Petru îi părea c-a intrat cineva în miezul lumii și a început s-o întoarcă pe dos. Grozav era ce era, și înfricoșat... și... să ferească Dumnezeu !...
- Vezi așa ! zise Murgul supărat, dacă n-ai putut rămânea în pace.
Petru văzu că nu mai vede nimic, începu a simți că nu mai simte nimic și dete a pricepe că nu mai are ce să priceapă; tăcu dară și nu zise nimic, ci se încinse și se făcu gata de luptă.
- Vie acuma Vâlva ! strigă după aceea. Sau mor sau îi pun frâul în cap !
Abia zise vorba până ce și văzu apropiindu-se către dânsul... o negură deasă venea către Petru. Așa era de deasă negura asta, încât Petru nici pe sine însuși nu se putea vedea în ea.
- Ce e asta ?! strigă el cam înspăimântat când începu a simți că-l doare din toate părțile.
Se înspăimântă însă și mai tare, când văzu că nici el singur nu-și aude vorba în negura cea deasă. Începu dar a da cu sabia în dreapta și în stânga, pe dinainte și pe dindărăt, a da din toate părțile și din toate puterile care le mai avea... cum face adică omul care vede că acuma nu e bine. Așa lucra el o zi și o noapte fără să vadă alta decât negru înaintea ochilor săi, fără să audă alta decât cursul sudorilor sale de pe trupurile cailor. De la o vreme chiar și începu a crede că nici nu mai trăiește, ci a murit acuma de mult…
Deodată începu a se desface negura... În zorile zilei a doua, negura se resfiră de tot, și pe când se ridică soarele pe cer, înaintea ochilor lui Petru era lumină ca lumina.
Lui îi păru acuma că se născuse din nou. Vâlva ? peri ca-n palmă
- Răsuflă acuma o dată, că iară va să înceapă lupta din nou! zise Murgul.
- Ce-a fost asta ? întrebă Petru.
- Vâlva, răspunse Murgul, Vâlva a fost prefăcută în negură... Răsuflă numai, că iarăși vine !
Nici n-a zis-o bine Murgul asta, nici n-avu Petru vreme ca să răsufle până ce și văzu că vede ceva venind deoparte, ceva despre ce nu știa ce e... O apă, însă nu e ca apa, că-ți pare că nu curge pe pământ, ci zboară cumva sau ce face... destul că urme nu are și pe sus nu zboară... Așa ceva ce nu e !...
- Vai ! strigă Petru.
- Ține-te și dă, nu sta ! zise Murgul..., și nu mai zise după aceea nimica, că-i astupă apa gura.
Lupta se începu din nou. Petru dădu o zi și o noapte necurmat fără ca să fi știut în ce și se luptă fără să știe cu cine. Când se apropiară zorile zilei a doua, începu a simți cum că slăbește din picioare.
- Acuma pier ! strigă cam supărat; însă pentru aceea începu a-și întări inima și a da încă mai țapăn... Soarele răsări pe cer, apa pieri fără să se știe cum și când.
- Răsuflă ! grăi Murgul, răsuflă că n-ai multă vreme, Vâlva vine pe loc !
Petru nu mai zise nimic, că nici nu știa, săracul de el, ce să mai facă de obosit ce era. Se așeză dară mai bine în șea, strânse mai bine de sabie și așteptă așa gătit, ca să ajungă ce vedea că vine...
Așa cum că nu știu cum, ca și când se visează omul, că vedea ceva, ce n-are ce are și are ce n-are, așa îi părea lui Petru că ar fi Vâlva acum. O ! Doamne ! O ! Doamne ! Cum poate fi Vâlva pădurii de aur când s-a dus de două ori cu rușine ?!... Zbura pe picioare și umbla pe aripi, era cu capul dinapoi și cu coada dinainte, cu ochii în piept și cu pieptul în frunte... și cum mai era încă numai Dumnezeu ar ști s-o spună !
Pe Petru îl trecură fiorii o dată din sus în jos, o dată din jos în sus, o dată cruciș, și o dată curmeziș; după aceea își întări inima și începu a lucra cum a mai lucrat și... n-a mai lucrat.
Trecu ziua. Petru începu a slăbi din puteri… Trecu amurgul serii, lui Petru începură a i se împăiengeni ochii. Când ajunse la miezul nopții, Petru simți cum că nu e mai mult călare. Nici el singur nu știa cum și când a ajuns la pământ; destul că nu mai era pe cal. Când începu a se dezveli ziua din noapte, Petru nu mai putea sta în picioare, ci se lăsă în genunchi.
- Nu te lăsa; mai ține-o încă oleacă ! strigă Murgul când văzu că slăbesc puterile stăpânului său.
Petru se șterse cu mâneca cămășii de sudori. Își încordă toate puterile și se ridică încă o dată în picioare.
- Lovește acuma Vâlva cu frâul peste bot ! zise Murgul.
Petru făcu precum îi zise.
Vâlva râncheză o dată ca armăsarul, încât lui Petru îi părea c-o să asurzească, apoi sări la Petru, deși abia se mișca și ea de obosită ce era.
Lupta nu mai curse mult. Petru făcu ce făcu și puse frâul și la astă Vâlvă pe cap.
Pe când se făcea ziuă cum se cade, Făt-Frumos călărea pe al patrulea cal.
- Frumoasă-ți fie nevasta, că m-ai scos de la robie ! zise Vâlva.
Plecară, se duseră și pe când se învăluia ziua cu noaptea ajunseră spre marginea pădurii de aur.
Cum mergeau așa pe cale, lui Petru începu a i se urî și ca să facă și el ceva, dete a privi la cununile cele frumoase.
– Ce să fac cu trei cununi? începu a vorbi așa singur. Destul îmi fie una. Țiu pe cea mai frumoasă.
Aruncă dar cea de aramă, apoi cea de argint și ținu numai pe cea de aur la sine.
- Stai ! zise Murgul. Nu arunca cununile. Descalecă și le ridică că-ți vor prinde încă bine.
Petru făcu precum i se zise și merse mai departe.
Când era soarele de-o palmă
Caii se opriră în loc.
- Ce e ? întrebă Petru.
- Nu e bine ! răspunse Murgul.
- Pentru ce să nu fie bine ?!
- Intrăm în împărăția Sfintei Miercuri. Cât vom merge prin ea, nu vom da de alta decât de frig și iarăși de frig. Pe marginile căii vor fi tot focuri din focuri și eu mă tem că tu vei merge să te încălzești.
- Și pentru ce să nu mă încălzesc ?
- Nu e bine să te încălzești ! răspunse Murgul cu grijă.
- Intră ! grăi Petru fără frică, dacă trebuie, voi ști răbda și la frig.
Pe cât Petru intra mai adânc în împărăția Sfintei Miercuri, pe atâta simțea mai tare că nu e bine cum e. La tot pasul era mai frig, mai ger... Dar frig și ger încât îngheța măduva în oase... Dar nici Petru nu era făcut de picioroange ! Voinic a fost la luptă, voinic rămase și la răbdare.
Pe marginea căii, tot foc din foc, și lângă focuri tot oameni din oameni care chemau pe Petru la sine, care de care cu vorbe mai frumoase și mai ademenitoare. Lui Petru începu a i se îngheța răsuflarea din gură, dar el nu se lăsă, ci încă porunci Murgului ca să meargă la pas.
Câtă vreme a răbdat voinicul nostru la ger și frig, nici nu se poate spune, căci fiecare știe cum că în împărăția Sfintei Miercuri nu e frig... numai iac-așa, ci frig, frig, încât îngheață și vițelul în vacă... încât crapă și stâncile de ger ce e...
Așa zău e acolo ! Dar nici Petru n-a crescut fără necaz... scrâșnea din dinți și nimic mai mult, deși a fost înțepenit, încât nici nu mai putea clipi.
Așa ajunseră la Sfânta Miercuri.
Petru coborî de pe cal, aruncă frâul în capul Murgului și intră în coliba Sfintei Miercuri.
- Buna ziua, Maică !
- Mulțumim, voinic friguros !
Petru râse o dată dar nu răspunse nimic.
- Voinic ai fost, îi zise acuma Sfânta Miercuri bătându-l pe umeri. Acuma să-ți dau câștigul. Se duse după aceea, deschise un scrin ferecat și scoase din el o cutie mică. Iacă, zise mai departe, cutia e dată din bătrâni ca să nu o poarte decât acela care a trecut prin Împărăția Frigului. Na-ți-o și poartă grijă de ea, că-ți va prinde încă bine. Când o deschizi, îți vine veste de unde tu numai vrei și știre adevărată din țara ta.
Petru mulțămi de vorbă și de dar și se sui pe cal și porni mai departe.
După ce se depărtă de o azvârlită bună, deschise cutia cea vrăjită.
- Ce e porunca ? întrebă nu știu ce din cutie.
- Veste îmi adă de la taica, porunci Petru cam cu frică.
- Șade la sfat cu bătrânii ! răspunse cutia.
- Merge-i bine ?
- Zău, aci cam rău, că-i supărat !
- Cine îl supără ? întrebă Petru acum mai aspru.
- Frații tăi Costan și Florea ! răspunse iarăși din cutie. Pe cum îmi pare mie cer împărăția de la el și bătrânul zice că n-ar fi vrednici de ea.
- Mergi Murgule, că nu e vreme de pierdut ! strigă acuma Petru. Închise după aceea cutia și o băgă în traistă.
Se duseră cum se duce năluca când umblă Vântoasele și gonesc în miezul nopții pricolicii. Cât au mers așa nici nu se poate spune... Au mers mult... foarte mult !
- Stai ! să-ți mai dau un sfat ! zise Murgul într-un târziu.
- S-auzim ! grăi Petru.
- Ai avut necaz cu frigul, acuma ai să dai de o căldură cum n-a mai fost. Să rămâi voinic, să nu te tragi la răcoare că nu e bine.
- Mergi ! răspunse Petru. Nu-ți fie frică, dacă n-am înghețat, nici nu mă voi topi. Hm !... aici era o căldură încât se topește și măduva în oase... Căldură adecă cum nu poate fi decât în Împărăția Sfintei Joi.
Pe cât mergeau mai departe, cu atât căldura era mai mare. De la o vreme începură a se topi chiar și potcoavele de la Murgul de pe copite. Hei ! dar nici Petru nu se lăsă ! îi curgeau sudorile vale, el se ștergea cu mâneca și mâna în goană mai departe.
De cald, ar mai fi fost cum ar fi fost, era însă și un alt lucru care pe Petru îl supără încă mai tare. Pe lângă cale, tot câte la o azvârlitură bună de departe una de alta, erau niște văi răcoroase, cu niște izvoare reci și stâmpărătoare. Când Petru privea la ele, simțea că i-a secat inima și i s-a uscat limba în gură de sete ce-i era.
Pe lângă izvoare erau tot crini, viorele și trandafiri, prin iarba cea molcuță, și pe ele odihneau niște fete, frumoase, Doamne !... încât nici nu pot fi mai frumoase.
Lui Petru îi venea să închidă ochii, ca să nici nu mai vadă așa lucruri ademenitoare.
– Vino, voinice, la răcoare ! Vino ! Stai de vorba ! îl chemau fetițele.
Petru dădea din cap și nici nu zicea nimic, că i s-a fost oprit și graiul.
Mult au mers așa… foarte mult !...
Deodata simțiră că începe căldura a se mai stâmpăra. Din departe, pe un deal se vedea o colibă; aici locuia Sfânta Joi.
Petru trase spre ea.
Când erau să ajungă la colibă, Sfânta Joi le ieși în cale și-i zise "ziua bună" lui Petru.
Petru îi mulțumi, precum e acuma datina la oameni cu cinste și nărăveală; prinseră după aceea vorbă... cum prind adecă oamenii ce nu s-au mai văzut încă. Petru spuse veste de la Sânta Mercure, vorbi despre patimile sale și despre calea în care a pornit și luă ”ziua bună” că zău ! el nu prea avea vreme de pierdut... Hm! cine știe cât mai avea să meargă până la Zâna Zorilor!
- Mai stai oleacă! grăi Sânta Joie, să-ți mai zic o vorbă. Acum intri în împărăția Sântei Vineri: să treci și pe la ea și să-i spui "sănătate și voie bună" de la mine. Când vei merge apoi către casă, să vii iarăși pe la mine, că am să-ți dau ceva, care îți va prinde bine.
Petru mulțămi de vorba și de toate, plecă după aceea mai departe.
Abia merseră cam așa cât ține o pipă de tutun până ce și ajunseră într-o țară nouă.
Aci nu era cald, dar nici nu era frig, ci... așa cumva între ele... cum e colea primăvara, când încep a se înțărca mieii. Petru începu acum a răsufla mai a stâmpărare. Era însă un pustiu... numai nisip și scai.
- Oare ce să fie aceea ? întrebă Petru dând cu ochii de așa ceva ca și o casă însă departe... foarte departe!... tocmai până unde ajung ochii lui peste pustiul cel gol.
