de Ion Creangă.
 |
În Divanul ad-hoc din Moldova erau boieri de toată mâna: şi
mai mari, şi mai mici; şi mai bătrâni, şi mai tineri; şi mai învăţaţi,
şi mai neînvăţaţi, cum îi apucase timpul. Între aceşti din urmă erau
de-alde bătrânul Alecu Forăscu, poreclit şi Tololoi, Grigore Cuza şi
alţi câţiva de-alde aceştia, care, ţiindu-se de obiceiurile
strămoşeşti, în toate sărbătorile ascultau cu evlavie slujbă
bisericească de la început pănă la sfârşit, cântând şi citind la strană
de-a valma cu dascălii şi preuţii bisericii; iar la zile mari, ca să le
ticnească veselia, împărţeau bucăţica de pâine cu orfanii, cu văduvele
şi cu alţi nevoiaşi, cum apucaseră din părinţi. Atâta-i ajungea capul,
atâta făceau şi ei pe vremea lor, Dumnezeu să-i ierte şi să-i
odihnească, unde or fi acolo, că bune inimi aveau.
Dar să ne întoarcem iar la Divanul ad-hoc. Aici, ca în toate
adunările de feliul acestora, se făcea vorbă multă; şi era lucru firesc
să se facă, fiind luptă între timpul de faţă cu cel trecut, pentru cea mai
dreaptă cauză a neamului românesc: Unirea, sfânta Unire !
Boierii cei mai tineri, crescuţi de mici în străinătate,
numai cu franţuzească şi nemţească, erau cârtitori asupra trecutului şi
cei mai guralii totodată. Vorba, portul şi apucăturile bătrâneşti nu le
mai venea la socoteală. Şi din această pricină, unii, în aprinderea
lor, numeau pe cei bătrâni: rugini învechite, işlicari, strigoi şi câte
le mai venea în minte, după cum le era şi creşterea; dă, învăţaţi nu-s ?...
Nu-i vorbă că şi nătângia unor bătrâni era mare. Uneori, când
se mâniau, dădeau şi ei tinerilor câte un ibrişin pe la nas, numindu-i:
bonjurişti, duelgii, pantalonari, oameni smintiţi la minte şi ciocoi
înfumuraţi, lepădaţi de lege, stricători de limbă şi de obiceiuri.
În
aşa împoncişare de idei se aflau boierii bătrâni cu tineretul din
Divanul ad-hoc al Moldovei, cu toate că şi unii şi alţii erau pentru
"Unire". Numai atâta, că bătrânii voiau "Unire" cu tocmală, iar tinerii
"Unire" fără socoteală, cum s-a şi făcut.
Toate ca toatele, dar mare luptă aveau unii dintre boierii
tineri cu cuconul Alecu Forăscu, care, una-două, îi tolocănea,
mustrându-i: ba că nu vorbesc drept româneşte, cum vorbeau părinţii lor,
ci au corchezit graiul strămoşesc, de nu-i mai înţelege nimene; ba că umblaţi cu şurubele, să ne trageţi butucul; ba că face omul cu cineva
o tovărăşie cât de mică, şi tot urmează învoială între părţi, iar nu
aşa cu ochii închişi, căci, dacă n-ai carte, n-ai parte, scurtă
socoteală; ba că, de când cu străinătatea, v-aţi înstrăinat şi legea,
şi limba, şi inima, şi chiar dragostea sătenilor; şi după nepăsarea şi
risipa ce o facem, zvârlind banul pe lucruri de nimica, puţin mai avem
de înstrăinat, şi nu-i departe vremea aceea, pe cât văd eu. Întrebaţi pe
bieţii nemernici de săteni, să spuie ei dacă mai cunosc cine li-i
stăpân. Au rămas ca nişte câini ai nimănui, sărmanii oameni ! Cine se
scoală mai dimineaţă, acela e mai mare în sat la ei, de-i horopseşte
şi-i ţuhăieşte mai rău decât pe vite ! Ciocoismul şi străinii să
trăiască, şi las' pe dânşii, că ne scot ei la covrigi ! Ba că vai de
ţara care ajunge s-o puie copiii la cale; ba că vorba multă, sărăcia
omului, şi, dacă li-i treaba de aşa, facă ei ce-or şti, că el mai bine
se duce acasă, că-i plouă caii în spate şi-i stau vitele cu dinţii la
stele, din pricina slugilor, cărora puţin le pasă de munca stăpânului.
Și câte şi mai câte năzdrăvănii de-alde aceste. Las' pe bătrâni să te
descânte şi să te judece ei, în legea lor, că nu-ţi mai trebuie alt
popă... Şi iaca aşa cu de-alde cuconul Alecu Forăscu.
Acum vine alta la rând.
Într-una din zile, cum vorbea frumos
un boier dintre cei tineri, iaca şi moş Ion Roată sare cu gura:
- Aveţi bunătate de vorbiţi mai moldoveneşte, cucoane, să ne
dumerim şi noi; căci eu, unul, drept vă spun, că nu pricep nimica,
păcatele mele !
Un oarecare boier întâmpină atunci pe moş Ion Roată, zicându-i cu glas poruncitor şi răutăcios:
- Dar ce nevoie mare este să înţelegi tu, mojicule ? ! Tacă-ţi
leoarba, dac-ai venit aici; c-apoi întoarce-ne-vom noi acasă, şi helbet !
nu ţ-a lua nime din spate ce ştiu eu... Auzi obrăznicie ! Tu... cu
optzeci de mii de fălci de moşie, şi el un ghiorlan c-un petic de
pământ, şi uite ce gură face alăturea cu mine !...
Moş Ion Roată, simţindu-se lovit pănă în suflet, răspunde atunci cu glas plângător:
- Dar bine, cucoane, dacă nu v-a fost cu plăcere să pricepem
şi noi câte ceva din cele ce spuneţi dumneavoastră, de ce ne-aţi mai
adus aici să vă bateţi joc de noi ? Ei, cucoane, cucoane ! Puternic eşti,
megieş îmi eşti, ca răzeş ce mă găsesc, şi ştiu bine că n-are să-mi fie
moale când m-oi întoarce acasă, unde mă aşteaptă nevoile. Dar să nu vă
fie cu supărare, ia, palmele aceste ţărăneşti ale noastre, străpunse de
pălămidă şi pline de bătături, cum le vedeţi, vă ţin pe dumneavoastră
de atâta amar de vreme şi vă fac să huzuriţi de bine. Şi mai mult decât
atât: orice venetic, în ţara asta, este oploşit de dumneavoastră, şi-l
priviţi cu nepăsare cum ne suge sângele, şi tăceţi şi-l îmbrăţişaţi !
Numai noi, vite de muncă, vă suntem dragi ca sarea în ochi... Din
mojici, din ghiorlani şi din dobitoci nu ne mai scoateţi ! Dumnezeu să ne
ierte, şi să ne iertaţi şi dumneavoastră, cucoane, dar cu adevărat aşa
este: v-aţi deprins a lua focul totdeauna cu mâinile noastre cele
mojiceşti... şi tot noi cei horopsiţi !
- Sfânt să-ţi fie rostul, moş Ioane, că ai vorbit din durere,
răspunse atunci cuconul Alecu Forăscu; şi sunt fericit că stai alăturea
cu mine. Decât un bonjurist c-o mână de învăţătură, mai bine un ţăran
cu un car de minte !
La aceste vorbe, mulţi dintre boieri s-au simţit atinşi; cel
cu pricina... a rămas ca opărit. Iar colonelul Alexandru Cuza a dat mâna
prieteneşte cu moş Ion Roată.
În sfârşit, după multe dezbateri furtunoase urmate în Divanul
ad-hoc, s-a încuviinţat "Unirea", şi apoi deputaţii s-au întors fiecare
pe la vetrele lor.
Peste câţiva ani după aceasta, trecând Cuza vodă spre
Bucureşti, a poposit la Agiud, unde l-a întâmpinat o mulţime de lume, ca
pe un domnitor.
Printre lumea ce se înghesuia, cu treabă, fără treabă, iaca
se zăreşte o hârtie fâlfâind pe deasupra capetelor mulţimii, în vârful
unei prăjini. Cuza-vodă, înţelegând că trebuie să fie vrun suflet
necăjit, face semn să i se deschidă calea. Şi, când colo, un ţăran
bătrân cade în genunchi dinaintea domnitorului, sărutându-i mâna, cu
lacrămile în ochi, şi dându-i o hârtie scrisă pe toate feţele.
- He, he ! moş Ion Roată, prietenul şi tovarăşul meu cel vechi
din Divanul ad-hoc, lucru negândit ! Rădică-te, moş Ioane, şi spune-mi,
fără sfială ce durere ai. Ţi-a făcut cineva vrun neajuns ?
Moş Ion Roată, văzând că, după atâţia ani de zile, nu l-a
uitat colonelul Alexandru Cuza şi că l-a primit cu atâta bunătate, a
început a plânge cu hohot şi a-l ruga să-i cetească hârtia.
Vodă, fiind gata de plecare şi văzând că hârtia lui moş Roată cuprinde multă polologhie, zise cu blândeţe:
- Spune, moş Ioane, din gură ce ai de spus, că mai bine am să înţeleg !
Atunci moş Roată, viindu-şi în sine, începe a se jălui cum urmează:
- Luminarea-voastră ! De când cu păcatul cel de "ad-hoc", n-am
mai avut zi bună cu megieşul meu cel puternic, stăpânul unei moşii
foarte mari, pe care-l cunoşti măria-ta. N-am gândit, nenorocitul de
mine, că dumnealui, un boier aşa de mare, putred de bogat şi cu
învăţătură, să-şi puie mintea cu unul ca mine, de la nişte vorbe
nesocotite ce le-am zis şi eu atunci, într-un năcaz. Numai Dumnezeu să-i
dea sănătate şi bine, dar amarnic m-a lovit în avere şi în cinste.
Crede, măria-ta, că nici eu n-am fost aşa de săc între cei de o samă
cu mine. Dar de cum am ajuns acasă, goană şi prigoană pe capul meu, din
partea boierului, în tot felul:
Întâi şi-ntâi, a pus înadins pe feciorii boiereşti să-mi
caute pricină şi să mă aducă la sapă de lemn. Şi aceştia, ca oameni fără
judecată şi pizmaşi, făceau toate chipurile sataniceşti, sau ei de-a
dreptul sau prin alţii, cum să dea vitişoarele mele măcar de un pas pe
moşia boierească; ş-apoi, sub cuvânt că au făcut stricăciune, să mi le
poată ucide fără nici o cruţare ! Şi astăzi împuşcă-i porcii; mâine,
vacile şi boii; poimâine, căişorii; în altă zi ie-i oile dinapoi cu
grămada şi du-le la curte. Îţi poţi închipui, măria-ta, ce urgie grozavă
era pe capul meu !
Văzând eu de la o vreme că nu mai încetează cu jafurile,
mi-am luat inima-n dinţi şi m-am dus la boieriu să mă jeluiesc. Şi
boierul, în loc de un cuvânt bun, m-a scuipat drept în obraz, de faţă cu
slugile sale şi cu alţi oameni ce se aflau atunci la curte, încât am
crezut că a căzut cerul pe mine de ruşine ! Ba încă m-a şi ameninţat că
altă dată, de mi-a mai călca piciorul în ograda boierească, are să
poruncească să mă întindă la scară şi să mă bată cu biciul ! Şi cu
rânduiala asta, măria-ta, în câţiva ani de zile m-au calicit cu
desăvârşire, şi mi-a ridicat şi cinstea care pentru mine a fost cel mai
scump lucru !
Cuza-vodă a stat neclintit şi s-a uitat ţintă la moş Ion
Roată, cât a vorbit el. Şi când a isprăvit vorba, vodă i-a pus două
fişicuri de napoleoni în mână, zicându-i cu bunătate:
- Ţine, moş Ioane, acest mic dar de la mine, şi întâmpină-ţi
nevoia, de azi pe mâine, cum te-a lumina Cel-de-sus. Iar pe boier lasă-l
în judecata lui Dumnezeu, căci el nu bate cu ciomagul.
Lui moş Ion Roată i se umplu din nou ochii de lacrămi, şi sărutând mâna lui vodă, ca semn de mulţumire, zise oftând:
- Dar cu ruşinea ce mi-a făcut, cum rămâne, măria-ta ?
- Cu ruşinea, iaca aşa rămâne, moş Ioane, zise Cuza-vodă,
sărutându-l pe un obraz şi pe altul, în faţa mulţimii adunate acolo.
Du-te şi spune sătenilor dumitale, moş Ioane, că, pe unde te-a scuipat
boierul, te-a sărutat domnitorul ţării şi ţi-a şters ruşinea.
Sfârșit
Găsești povestirea pe scurt pe blogul
Povestiri pe scurt de lecturi școlare
Povestiri pe scurt de lecturi școlare
Ai putea să mai citești și alte povestiri de Ion Creangă, doar să dai clic pe titlul ales:
