POVESTEA LUI STAN PĂȚITUL (4)

de Ion Creangă

Urmare la Povestea lui Stan Pățitul (3)

Povestea lui Stan Pățitul (4)

Și Ipate, fiind foarte mulțumit de asta, zise într-o zi:

- Doamne, măi Chirică, bun suflet de femeie mai am ! Bine mi-am ales-o !

- Bună, stăpâne, nu-i cuvânt, dar știi că este-o vorbă: "Când nici nu gândești, atunci te trântește !"; las' să vedem. Ia adu-ți aminte ce ți-am spus odată, că și asta, cât îi de bună și blajină, tot are o coastă de drac într-însa, care trebuie scoasă numaidecât, dacă ți-i voia să ai femeie cum trebuie și s-o duci cu dânsa până la adânci bătrânețe.

POVESTEA LUI STAN PĂȚITUL (3)

de Ion Creangă

Urmare la Povestea lui Stan Pățitul (2) 

Povestea lui Stan Pățitul (3)

Ipate, ca cel cu grija în spate, se frământă el cu mintea cât se mai frământă și, obosit fiind, se lăsă oleacă jos pe iarbă și adormi dus. Chirică atunci, el știe ce face și cum face, că într-o clipă adună toată drăcimea și-o pune la lucru pe câmp. Unii secerau, alții legau snopi, alții făceau clăi și suflau cu nările să se usuce, alții cărau, alții durau girezi, mă rog, claca dracului era ! Ce să spun mai mult ?

Când se trezește Ipate, în zori de ziuă, se sperie ce vede: totul era mântuit; în locul grâului de pe câmp vede acum o gireadă mare și două mai mici, așezate pe culmea dealului, iară pe Chirică nu-l vede nicăieri.

POVESTEA LUI STAN PĂȚITUL (2)

de Ion Creangă

Urmare la Povestea lui Stan Pățitul (1) 

Povestea lui Stan Pățitul (2)

- Tot Chirică mă cheamă. 
- Măi parpalecule, nu cumva ești botezat de sfântul Chirică Șchiopul, care ține dracii de păr ?

- Nu-l știu pe acela, dar Chirică mă cheamă. 
- Apoi, despre mine, fie oricine ți-a fi nănaș, dar știu c-a nimerit-o bine, de ți-a pus numele Chirică: pentru că ești un fel de vrăbioi închircit.

- Apoi dă, bade, închircit, vrăbioi, cum mă vezi, acesta sunt, am văzut eu și hoituri mari și nici de-o lume: la treabă se vede omul ce poate. Las' să mă cheme cum m-a chema; ce ai d-ta de-acolo ? Da' pe dumneata cum te cheamă ?

POVESTEA LUI STAN PĂȚITUL (1)

de Ion Creangă.

Era odată un flăcău stătut, pe care-l chema Stan. Și flăcăul acela din copilăria lui se trezise prin străini, fără să cunoască tată și mamă și fără nici o rudă care să-l ocrotească și să-l ajute.

Și, ca băiat străin ce se găsea, nemernicind el de colo până colo pe la ușile oamenilor, de unde până unde s-a oploșit de la o vreme într-un sat mare și frumos.

Și aici, slujind cu credință ba la unul, ba la altul, până la vârsta de treizeci și mai bine de ani, și-a sclipuit puține parale, câteva oi, un car cu boi și o văcușoară cu lapte. Mai pe urmă și-a înjghebat și o căsuță, și apoi s-a statornicit în satul acela pentru totdeauna, trăgându-se la casa lui și muncind ca pentru dânsul. Vorba ceea: "Și piatra prinde mușchi dacă șede mult într-un loc".