PRIVIGHETOREA CEA CÂNTĂTOARE ȘI JUCĂUȘĂ (5)

BASM DE FRAȚII GRIMM.

Urmare la Privighetoarea cea cântătoare și jucăușă (4)

Ce să vă mai spun eu dumneavoastră! Doar atât, că cine-o văzu îmbrăcată cu ea nu mai putu să-și ia ochii de la rochia aceea fără seamăn pe lume... Da’ parcă logodnica craiului nu rămase ca fermecată la vederea ei ? Ba bine că nu! Atât de mult îi plăcuse, încât dori s-o aibă ca rochie de mireasă, și-o întrebă pe fe­meia aceea străină de nu vrea cumva s-o vândă.

-  Ba, cum să nu! Da-i vorba că n-o dau pe bani sau pe vreo alta avuție, ci pe carne și sânge.

Cum nu se dumerea defel ce înțeles or fi având vor­bele astea, logodnica îi ceru să o deslușească mai bine. Și crăiasa o lămuri pe dată:

- Vorbele mele au înțelesul c-aș dori să rămân o noapte în iatacul în care doarme mirele!

La-nceput, logodnica nici nu vru să audă de așa ceva, dar, cum era stăpânită de dorința de-a avea ro­chia, n-avu încotro și trebui să se învoiască. Dar ca să fie sigură că n-o să se poată întâmpla nimic rău, îi po­runci feciorului de casă să pregătească o băutură adormitoare și să i-o dea mirelui să bea mai înainte de a se culca. Când se făcu noapte și feciorul de casă se încredință că stăpânul lui, craiul, dormea dus, o lăsă pe crăiasă să intre în iatac.

Biata femeie se așeză lângă patul soțiorului ei și-n­cepu a-i zice:

- Șapte ani te-am urmat ca umbra, clipă de clipă și ceas de ceas, și-am urcat până la soare, și până la lună, și până la cele patru vânturi, ca să-i întreb unde-i fi și să-ți dau de urmă; ți-am stat într-ajutor, ca să poți birui balaurul, dar la ce folos au fost toate, dacă tu vrei să mă dai azi uitării?!...

Vezi însă că licoarea aceea îl cufundase într-un somn atât de adânc, că nu desluși nici o vorbă de-a crăiesei, ci i se păru numai că șuieră vântul afară, printre brazi. Dimineața, feciorul de casă veni s-o ia din iatac, și crăiasa trebui să-i dea logodnicei rochia cea frumoasă. Se întristă ea foarte că nu reușise să-i spuna craiului ce-avea pe suflet, și-o porni pe câmp, într-aiurea. La un moment dat obosi de atâta umblet, se așeză jos și-n­cepu a plânge cu lacrimi amare. Și cum plângea ea așa, deodata își aminti de oul pe care i-l dăruise luna. Îl sparse, și să vezi minune: numai ce ieși dintr-însul o cloșcă cu doisprezece puișori... Și cloșca și puii erau cu totul și cu totul de aur ! Puișorii începură să alerge, să ciugulească, să piuie subțirel, și după aceea se băgară iar sub aripile cloștei. Și zău că nimic nu-mi pare să fi fost pe lume mai frumos și să bucure sufletul mai mult, decât ceea ce-i fu dat crăiesei să vadă acum !...

Se sculă ea de jos parcă mai înviorată și mână pe câmpie cloșca cu cei doisprezece pui de aur, până ce ajunse cu ei sub fereastra logodnicei. Atât de mult îi plăcură domniței puișorii, încât coborî în grabă în grădină și o întrebă pe crăiasă dacă nu sunt de vânzare.

-  Ba-s de vânzare!... grăi ea. Da-i vorba că nu-i dau pe bani sau pe vreo altă avuție, ci pe carne și sânge. Mai lasă-mă să rămân o noapte în iatacul în care doarme mirele și ai tăi or să fie!...
Logodnica încuviință, că n-avea ce alta face, dar vru s-o înșele din nou pe crăiasă, prin aceleași tertipuri pe care le folosise cu o noapte înainte. Dar vezi că de astă dată nu-i reuși șiretlicul!...
Și nu-i reuși, pentru că, înainte de-a se culca, tânărul crai îl rugă pe feciorul de casă să-l deslușească de nu auzise și el, în noaptea trecută, un murmur și-un foșnet, care parcă veneau de afară...

* * * 

Urmează Privighetoarea cea cântătoare și jucăușă (6)