ÎN LUMEA DREPTĂȚII (25)

nuvelă de IOAN ALEXANDRU BRĂTESCU-VOINEȘTI

Urmare la În lumea dreptății (24)

A trecut un an. În vremea asta a avut două momente în care se miră că nu și-a pierdut judecata. Unul, cel mai grozav, a fost când a aflat de la arhiva tribunalului că moștenitorii lui Șerb Călugăreanu au pornit proces de anulare a ipotecii și când i s-a părut că tăierea răsuflarii ce simțea era pricinuita de năruirea întregii clădiri a tribunalului peste dânsul; al doilea a fost când i-a venit cucoana Zinca cu citația.
În răstimpul trecut de la aflarea despre pornirea procesului până la darea citației în primirea bătrânei avusese vreme să culeagă niște informații care-l mai liniștiseră.

A putut dar îndura zbuciumarea pe care i-o pricinuia spaima și durerea bătrânei.

Venise liniștită, cu citația în batistă.

— Mi-a adus azi un om de la tribunal hârtia asta și a lăsat-o în mâna slujnicei, că eu eram dusă pentru un parastas la cimitir, cuconașul maichii. Eu zic că-mi pune în vedere c-a murit Șerb. Ia vezi dumneata. Când a auzit pe Andrei zicând: “Ce șarlatani! Încearca marea cu degetul, s-o prinde ori nu s-o prinde? Te cheamă în judecată, ca să strice ipoteca”, a închis ochii și s-a facut la față ca turta de ceară; dar tăria de convingere cu care îi zisese Andrei: “Să n-ai grijă, cucoană Zinco, sunt eu aici ca să te apăr”, și mai ales iluziile de existența dreptății, ce poartă în suflet mai toate femeile, o făcuseră să-și deschiză ochii, să ia și dânsa mâinile lui în mâinile ei tremurătoare și să-i zică:

— Da, sufletul maichii, să mă aperi, să aperi norocul și viitorul și cinstea fetiței, să le aperi, sufletul meu, că eu aș muri. Se oprise ca să-și șteargă ochii. Și ce s-ar face ea singură frumoasa maichii, un copil fără sprijin, fără un ban, pe drumuri, ca fetele lui Nisipeanu.

* * *

Urmează În lumea dreptății (26)