ÎN LUMEA DREPTĂȚII (16)

nuvelă de IOAN ALEXANDRU BRĂTESCU-VOINEȘTI

Urmare la În lumea dreptății (15)

Avea dreptate nenea Mache: nu, nu făcea de avocat! Pâinea cea de toate zilele pe care abia o câștiga îl costa prea multă frământare și prea multă silă de el însuși și de toate. Pe lângă pricinile din afară care-i produc dezgustul astei meserii sunt și pricini dinăuntru.

Moștenise de la tată-său o inimă bună, iubitoare de frumos și de adevăr. Ajutorul bănesc al boierului Mărescu, scutindu-l de nevoia de a munci spre a-și câștiga existența, îi dase putința de a-și cultiva talentul la vioară și de a-și împodobi mintea cu cunoștințe frumoase, dar îl împiedicase de a cunoaște realitatea vieții; și acum era silit să muncească pentru câștigarea ei, într-o lume în care însușirile lui sufletești nu erau de nici un folos, monede fără curs în piață.
Ce căuta el într-o meserie în care însușirea de căpătâi era șiretenia? Ce n-ar da să poată reîncepe învățătura altei meserii! A! dacă ar fi putut bănui — în vremea când, după îndemnul stăruitor al Mărescului, se hotărâse să învețe Dreptul — amărăciunea sufletească și dezgustul de care se simțea acum înecat, ar fi primit mai bucuros s-o curme cu învățătura și să urmeze meseria simplă, dar curată și cinstită, a dascălului Rizea, în strana bisericii din Pitești.
Adeseori vorbea cu ai lui:
— Mă mir că nu pricepi dumneata, un om așa de inteligent. Dar nu e meserie care să-ți producă frământări sufletești și care să te silească la scamatorii cu propria ta conștiință, ca asta. Nu e meserie care să-ți producă atâtea indignări. S-o comparăm cu meseria dumitale de doctor. Ai în fața dumitale un bolnav. Dacă i-ai ghicit boala, dacă ai fost chemat la timp, dacă organismul bolnavului nu e cu desăvârșire prăpădit și dacă îi dai doctoria prescrisă de știință, se produc în organismul lui reacții, operații chimice cârmuite de legi statornice, și bolnavul se vindecă. Așa e?
— Așa, răspunde doctorul Georgescu.
— E! la meseria noastră nu e așa. Vine un om la mine cu o pricină. Are dreptate, dreptate evidentă și absolută. Îi studiez procesul, adun jurisprudența, doctrina, i-l pledez cât se poate de bine. Ar trebui să câștig; și cu toate astea îl pierz; pentru ce? pentru că aici hotărârea judecătorului nu se produce, ca în cazul dumitale, după o lege fizică, statornică, ci depinde de voința lui liberă, pe care, ca s-o cuceresc, nu e destul să am dreptate și să i-o fac evidentă; mai îmi trebuie și altceva, pe care nu-l am și-l are protivnicul meu, care-mi tăgăduiește dreptatea.
— Bine, silește-te și câștigă acest altceva, zicea Antonescu.
— Cum?
— Adaptându-te la mediu, ți-am mai spus-o.
— Îmi pare rău de dumneata, nene Alexandre! Aduceți-vă aminte de afacerea lui Manolescu. Știți câtă dreptate avea. Am studiat și am pledat procesul cât nu se putea mai bine. L-am pierdut! Și știți pentru ce. V-am spus cum am întâlnit pe Berlescu ducându-se în sus cu o trăsură în ziua pronunțării hotărârii; v-am spus cum am întrebat pe birjar unde-l dusese și cum mi-a răspuns că îl dusese la judecătorul de ședință. Se poate ceva mai revoltător? Se poate altceva care să te ducă cu indignarea până la granițele nebuniei? Și bagă de seamă, clientul ăla nu mai vine la mine cât o fi, și pățania lui, pe care o s-o istorisească tuturor, face ca nici alții să nu-mi vie. Și are dreptate, bietul om. El n-a venit la mine ca să-mi asculte pledoaria, el a venit ca să-i câștig pricina și i-am pierdut-o!
— Ma il a raison il povero ragazzo, zicea Caselli.
— Negreșit că am dreptate. Caut în zadar ceva analog, care s-ar putea întâmpla în meseria unui doctor. A! uite: închipuiește-ți pe un prieten, pe un frate, care ți-e drag ca ochii și pe care-l cauți de o rană primejdioasă. Îl îngrijești, îl speli, îl pansezi, și merge spre bine. Deodată vezi că rana se agravează. Tai, raclezi, cauterizezi, iei cele mai riguroase măsuri de antisepsie zadarnic! Îi e rău, mâine mai rău, poimâine și mai rău. Te silești, te zbați, te frămânți și simți că-l pierzi, fără ca să poti pricepe pricina răului și deodata descoperi că îngrijitorul bolnavului, când pleci dumneata de lângă el, după ce i-ai spălat rana, i-o infecteaza dinadins cu puroi de la altul. Spune-mi dacă nu ți-ar veni să-l ucizi? Cât despre chestia adaptării la mediu, ce pretinzi dumneata, nene Alexandre? că putința de a te adapta mediului e o dovadă de superioritate?
— Da.
— Ba nu.
— Ba da!
— Ba nu! Adaptarea la mediu e o condiție de existență la care se supun orbește plantele și animalele inferioare. Cu cât o ființă e mai sus pe scara viețuitoarelor, cu atât caută să se dezrobească de sub greutatea acestei nevoi. Omul seacă bălțile; omul spintecă munții și scobeste tuneluri; omul primește să fie schingiuit și zice: “epur si muove!”, omul pune mâna pe bici și gonește zarafii din templu. Omul transformă mediul.
— Dacă poate, dacă nu…
— A, nu! pentru stima pe care ți-o port, te rog să nu-mi mai spui vorba asta. Pe urma e altceva care, mai stiu eu…? e gândul ca permanența ticăloșiei sufletului omenesc e condiția existenței noastre.

— Aici n-ai dreptate, zicea doctorul. Tot așa și la meseria noastră: permanența boalelor și a durerii e condiția existenței noastre.
— Da, și cu toate astea e o nuanță. Mai întâi, durerea, vezi, are rostul ei, slujește la ceva în lume; dar la ce poate sluji ticăloșia? Pe urma, voi sunteți chemați să alinați, să vindecați durerea, nu s-o exploatați. Noi nu avem chemarea de a vindeca ticăloșia omenească; dimpotrivă, o exploatăm.

* * *

Urmează În lumea dreptății (17)