nuvelă de IOAN ALEXANDRU BRĂTESCU-VOINEȘTI
Din cele văzute de el însuși, din cele povestite de nenea Mache și din
criticile reciproce ale confraților a făcut cunoștința absolută a tovarășilor
săi de avocatură și a tainelor acestui meșteșug. Azi nu-i mai rămâne nici o nedumerire.
Acum știe că lumea avocaților e împărțită în două tabere aproape egale,
organizate militărește, având în cap una pe Vineanu, cealaltă pe Berlescu,
“mari electori”, rând pe rând, satrapi atotputernici în județ, după cum e la
putere partidul unuia sau al celuilalt — amândoi încărcați de procese.
Împrejurul lor sunt grupați actualul și viitorul senator, actualul și viitorul
prefect, actualul și viitorul avocat al statului, actualul și viitorul ajutor
de primar; iar mai jos de cei cu grade vin soldații simpli, avocații care abia
își câștiga pâinea zilnică, făcând parte dintr-o tabără sau dintr-alta, după
cum îi povățuiesc interesele prezentului sau năzuințele viitorului. Măsura după
care înăuntrul celor doua tabere sunt cuvenite gradele e capitalul politic pe
care-l reprezintă, fie în virtutea abilității, fie în virtutea rudeniei, cu un
numar însemnat de voturi.
Pe șefi îi cunoaște acum bine. Sunt unele deosebiri între amândoi. Vineanu e un
om simpatic, diplomat, insinuant, foarte muncitor, adânc cunoscător nu numai al
codului, dar al tuturor regulilor “de tactică și de strategie”, cum zice
adesea; amorezat de meseria de avocat, așa de amorezat, încât încurcăturile, în
care a băgat pe mulți, de dragostea artei, i-ar fi zdruncinat clientela, dacă
n-ar fi avut — pentru ca să și-o poată păstra — pe de o parte sprijinul situației
politice, pe de alta o putere de robire pe care o avea în ochi, în vorbă și în înfățișarea
de patriarh pe care i-o da barba lui lungă și albă.
Pe cât de explicabilă părea lui Andrei ajungerea la situația de șef a lui
Vineanu, pe atât îi părea de neînțeleasă șefia lui Berlescu.
Îi povestise nenea Mache că era furnizorul de procese grase în timp de opoziție
al lui Stavrescu, care niciodată nu lipsea din minister când venea la putere
partidul din care facea parte Berlescu, și ca grație creditului deschis de
Stavrescu a ajuns aici — totuși nu-i intra în cap cum un întreg județ putea
primi șefia unui om ignorant, netalentat, batjocoritor, cinic, fără alta
însușire decât o șiretenie fără margini, care se citea cât de colo în iuțeala
mișcărilor, în figura spânatică, cu bărbia ascuțită, cu buze subțiri, cu ochii
ascunși după niște ochelari negri, care îi dau o înfățișare desăvârșită de
scamator.
Curând a trebuit să se încredințeze că, afară de doi-trei tineri naivi, șefi,
cadre și soldați, toți aveau în comun lipsa de orice altă cultură decât a
codului, de orice altă preocupare decât a afacerilor și a politicii militare,
de orice altă aspirațiune, de orice alt ideal decât al câștigului și al
parvenirii.
Cum n-are decât foarte rare procese, are vreme să cugete la cele ce vede și
aude — și cu propria experiență pe care a făcut-o în fiecare zi, și cu ajutorul
lui nenea Mache, își dă acum seama de tot mecanismul mașinii care împarte
dreptatea. Acum pricepe. E limpede.
Zece la sută din dreptatea pe care are s-o împartă un judecator e îngrădită de
articole de lege, și acelea încă tălmăcite în zeci de feluri — restul e lăsat la “suverana lui apreciere”.
Aici cere dreptatea un om dibaci, priceput, meșter, care are sub mâna lui toată
ocârmuirea județului, care n-are decât să întindă mâna să sune la telefon, ca
să dea porunci tuturor primarilor și notarilor; dincolo judecă un om care n-are
nici experiența, nici timpul, nici putința de a pricepe dedesubturile pricinii,
dar care cunoaște atotputernicia celui care-i cere dreptatea.
Zilnic vede același tablou: de o parte Vineanu ori Berlescu, ori Beneș, câteodată doi; la spatele lor clientul, de care se mai interesează și
primarul sau preotul, care stă pe banca din fundul sălii; de partea cealaltă un
avocat neînsemnat, atâta avocat a putut plăti nenorocitul trențăros, care
așteaptă cu privirea aiurită dreptatea de la boierii care judecă cu crucea pe
masă. Și procesul se pledează; cu atâta meștesug din partea împilatorului, atât
de slab din partea celui împilat, încât nimeni nu se îndoiește de dreptatea hotărârii,
decât cel care a câștigat-o.
De câteva ori refuzase procese care i se păruseră cu neputință de câștigat,
procese în care însăși partea mărturisise înaintea judecătorului de ocol
dreptatea protivnicului — și apoi asistase la câștigarea procesului înaintea
tribunalului. Da, mărturisirea era anulată pentru un vițiu de formă: Vineanu
asigura pe judecători că “suverana lor apreciere scapă de sub controlul
casației”. Și iacă așa, împricinatul trecea pe lânga dânsul râzând: “Ziceai că
n-o să câștig, domnule Rizescu” — și se gândea ca ăst împricinat are să spuie
întâmplarea în sat la dânsul: iar ca să puie vârf zdruncinării credințelor lui,
cincisprezece avocați care erau de față întâmpinau cu hohote de râs cinica
zeflemea a lui Berlescu: “Procese drepte poate să câștige orice dobitoc.
Meritul e să câștigi procese nedrepte. Aud?”
* * *
Urmează În lumea dreptății (16)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Vizitele voastre mă bucură, părerile voastre mă interesează. Vă mulțumesc !