de Hans Christian Andersen
Şi craiul a luat-o pe Eliza şi a aşezat-o pe cal lângă el. Ea plângea şi-şi frângea mâinile. Şi atunci craiul a spus:
– Eu îţi vreau
numai binele. O dată şi o dată ai să-mi mulţumeşti.
Şi a pornit cu
ea prin munţi, cu vânătorii după dânsul.
Soarele asfinţea când au ajuns în cetatea de scaun a ţării, oraş cu multe biserici şi palate. Craiul a dus-o pe Eliza la palatul lui, unde prin săli de marmură clipoceau havuzuri şi pereţii erau zugrăviţi şi tavanele erau şi ele zugrăvite. Eliza însă nu se uita la nimic, era mâhnită şi plângea. Slujitoarele au îmbrăcat-o cu haine scumpe, i-au pus mărgăritare în păr şi mănuşi în degetele urzicate.
Soarele asfinţea când au ajuns în cetatea de scaun a ţării, oraş cu multe biserici şi palate. Craiul a dus-o pe Eliza la palatul lui, unde prin săli de marmură clipoceau havuzuri şi pereţii erau zugrăviţi şi tavanele erau şi ele zugrăvite. Eliza însă nu se uita la nimic, era mâhnită şi plângea. Slujitoarele au îmbrăcat-o cu haine scumpe, i-au pus mărgăritare în păr şi mănuşi în degetele urzicate.
Gătită cum era
acuma, era atât de frumoasă încât curtenii s-au închinat şi mai adânc în faţa
ei şi craiul a hotărât să se însoare cu ea, deşi duhovnicul curţii clătina din
cap şi zicea că fata asta frumoasă, găsită în pădure, era o vrăjitoare care l-a
orbit pe crai şi i-a furat minţile.
Craiul însă nu a
ascultat ce spune, a pus muzica să cânte, a poruncit cele mai bune bucate şi a
pus fete frumoase s-o însoţească dansând. Apoi a dus-o pe Eliza prin grădini
pline de miresme şi prin odăi măreţe, dar ea nici nu zâmbea măcar, fiindcă era
năpădită de durere. Când au ajuns în odăile ei, craiul a deschis o uşă şi i-a
arătat Elizei o cămăruţă aşternută cu covoare verzi şi scumpe şi care semăna cu
peştera în care o găsise. Pe jos era mănunchiul de fire pe care ea le scosese
din urzici şi de-un cui era atârnată cămaşa pe care tocmai o isprăvise; toate
fuseseră aduse de un vânător, care le socotise drept o ciudăţenie.
– Aici ai să
crezi că eşti tot la tine acasă – a spus craiul. Uite şi lucrul pe care-l
lucrai.
Când Eliza a văzut lucrul care îi era ei drag, un zâmbet i-a
răsărit pe buze şi sângele i s-a întors în obraji. S-a gândit la mântuirea
fraţilor ei, a sărutat mâna craiului şi el a strâns-o la piept şi a poruncit să
tragă clopotele şi să vestească nunta. Frumoasa fată mută din pădure era acum
crăiasa ţării aceleia.
Duhovnicul i-a
spus craiului câteva vorbe rele la ureche, dar ele n-au ajuns până la inima
lui. Nunta s-a făcut şi duhovnicul a trebuit chiar el să-i puie Elizei pe cap
coroana şi când i-a pus-o i-a apăsat-o aşa de tare pe frunte că a durut-o. Dar
inima o durea şi mai tare când se gândea la fraţii ei şi durerile trupului nu
le mai simţea. Gura ei era mută; fiindcă o singură vorbă ar fi curmat viaţa
fraţilor ei, dar ochii ei vorbeau şi arătau o adâncă dragoste craiului celui
bun şi frumos, care făcea tot ce putea ca s-o bucure. Îi era drag tot mai tare
şi mult ar fi vrut ea să-i spună ce are pe suflet şi ce o doare. Dar nu putea,
trebuia să fie mută şi mută să săvârşească lucrul pe care-l începuse. Noaptea
se scula de lângă el şi se ducea în cămăruţă şi ţesea cămaşă după cămaşă; dar
când s-o înceapă pe a şaptea, n-a mai avut fire.
În cimitir ea
ştia că sunt urzici de care avea nevoie, dar trebuie să se ducă chiar ea să le
culeagă; cum să facă oare ca s-ajungă până la ele? "Ce-i durerea degetelor
pe lângă chinul pe care îl îndură inima mea? se gândea ea. Trebuie să încerc
numaidecât!" Cu inima strânsă ca şi cum ar fi făcut ceva rău, a ieşit pe
furiş în grădina luminată de lună, a pornit prin aleile lungi, apoi pe străzile
pustii şi a ajuns la cimitir.
Un singur om o
văzuse, duhovnicul. Numai el fusese treaz pe când toată lumea dormea. Şi el se
gândi că avusese dreptate când spusese că nu-i lucru curat cu crăiasa; era fără
nici o îndoială vrăjitoare şi înşelase pe crai şi pe toată lumea.
Duhovnicul a
spus craiului ce văzuse şi ce credea el că ar fi şi, la vorbele aspre pe care
le rostea, pe obrajii craiului au curs două lacrimi grele. În inima lui a
pătruns îndoiala. Noaptea s-a prefăcut că doarme, dar n-a dormit şi a văzut cum
Eliza s-a sculat şi s-a dus încetişor în cămăruţa ei; şi asta se întâmpla în
fiecare noapte.
Cu fiecare zi
care trecea, faţa craiului se întuneca tot mai tare. Eliza vedea asta, dar nu
înţelegea de ce şi se îngrijora, dar şi mai tare se îngrijora când se gândea la
fraţii ei. Cu lacrimi fierbinţi, ea uda catifeaua şi purpura crăiască. Şi iată
că lucrul ei s-apropia de sfârşit; doar o cămaşă mai trebuia, dar acuma iar nu
mai avea fire şi nici o urzică; trebuia deci să se mai ducă o dată, cea din
urmă, la cimitir şi să culeagă nişte urzici. Se gândea cu frică la drumul până
acolo, dar nu s-a lăsat clintită în voinţa ei.
Noaptea a ieşit
din palat şi s-a dus, dar de data asta craiul şi duhovnicul s-au luat după ea; au
văzut cum Eliza a intrat pe poarta cimitirului şi când au intrat şi ei au văzut
cum nişte vrăjitoare şedeau pe o lespede de mormânt. Craiul şi-a întors capul
în altă parte, fiindcă şi-a închipuit că printre ele e şi aceea care adormise
aseară cu capul pe pieptul lui.
– Poporul o va
judeca! a spus el şi poporul a judecat-o şi a osândit-o să fie arsă pe rug.
* * *
Urmează Lebedele (6)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Vizitele voastre mă bucură, părerile voastre mă interesează. Vă mulțumesc !