de Hans Christian Andersen
A doua zi în zori vremea s-a liniştit; cum a răsărit soarele, lebedele au plecat în zbor cu Eliza. Marea era încă zbuciumată; de sus, de unde erau ei, spuma albă de pe întinsul verde întunecat al valurilor parcă ar fi fost milioane de lebede care pluteau pe apă.
Când soarele era
sus, Eliza a văzut în faţa ei plutind în văzduh nişte munţi cu piscuri acoperite
de zăpadă; în mijlocul lor se ridica un palat mare şi înalt, cu mai multe
rânduri de stâlpi, unii peste alţii; în jurul lui erau păduri de palmieri şi
flori minunate, mari cât nişte roţi de moară. Ea a întrebat dacă asta e ţara la
care trebuiau să ajungă, dar lebedele au clătinat din cap, fiindcă ceea ce
vedea ea era palatul pe care şi-l clădeşte în nori Fata Morgana, şi care se
schimba mereu, şi în care oamenii nu pot pătrunde. Eliza s-a uitat mai bine şi
deodată munţii, pădurile şi palatul s-au prăbuşit şi în locul lor au răsărit
douăzeci de biserici, toate la fel, cu turnuri înalte şi ferestre arcuite.
Parcă se auzea şi orga, dar era numai marea care vuia. Când s-au apropiat,
bisericile s-au preschimbat în tot atâtea corăbii, iar când Eliza s-a uitat mai
bine a văzut că erau neguri care pluteau pe apă. Într-adevăr, totul în faţa lor
se schimba mereu. În sfârşit au zărit ţara cea aievea la care voiau să ajungă.
În faţa lor, departe, erau munţi albaştri, păduri de cedri, oraşe şi palate.
Soarele nu asfinţise când au ajuns la o peşteră în care muşchiul moale era ca
un covor.
– Să vedem ce-ai
să visezi aici la noapte – a spus fratele cel mai mic şi i-a arătat odaia ei de
culcare.
– Să dea
Dumnezeu să visez cum aş putea să vă scap – a spus ea.
S-a rugat lui Dumnezeu s-o ajute şi s-a culcat. Deodată i s-a
părut că zboară şi ajunge la palatul zânei Morgana. Zâna i-a ieşit înainte,
frumoasă şi strălucitoare, şi totuşi semăna cu baba din pădure care îi dăduse
zmeură şi-i spusese de lebedele cu coroane de aur pe cap.
– Fraţii tăi pot
să scape – a zis zâna – numai să ai răbdare şi să nu-ţi fie frică. E drept că
apa, deşi e mai moale decât mâinile tale, totuşi şlefuieşte pietrele, dar ea nu
simte durerea pe care au s-o simtă degetele tale şi ea nu are o inimă şi nu
simte frica şi chinul pe care ai să le simţi tu. Vezi tu urzica asta pe care o
ţin în mână? Urzici de acestea cresc prin preajma peşterii în care dormi tu
acuma şi numai acestea care cresc pe-aici şi cele care cresc în cimitir sunt
bune. Pe acestea tu trebuie să le culegi şi să nu te sperii că au să te usture
mâinile. După aceea să le zdrobeşti cu piciorul şi să faci din ele fire şi cu
firele acestea să ţeşi şi să coşi unsprezece cămăşi cu mâneci lungi şi să le
arunci peste cele unsprezece lebede şi atunci vraja are să se desfacă. Dar să
ştii că din clipa în care ai să începi lucrul şi până ai să-l isprăveşti nu
trebuie să vorbeşti deloc, chiar dacă ar trece ani şi ani de zile. Cel dintâi
cuvânt pe care îl vei rosti va străpunge ca un cuţit inima fraţilor tăi; de
limba ta atârnă viaţa lor. Bagă bine de seamă!
Zâna a lovit-o uşurel cu urzica peste mână; Eliza a simţit ca o
arsură şi s-a trezit. Se făcuse ziuă şi lângă ea era o urzică la fel cu aceea
din vis. Fata a căzut în genunchi, a mulţumit lui Dumnezeu şi a ieşit din
peşteră ca să-şi înceapă lucrul.
Culegea urzici
cu mâinile ei gingaşe şi urzicile o ardeau ca focul; mâinile şi braţele ei erau
pline de băşici, dar ea îndura bucuroasă orice, numai să poată scăpa pe fraţii
ei de vrajă. Zdrobea urzicile cu piciorul şi le prefăcea în fire verzi.
După ce a apus
soarele, au venit fraţii şi s-au speriat când au văzut că Eliza e rănită; ei
credeau că-i iar vreo vrajă de-a maşterii; când însă i-au văzut mâinile, au
înţeles ce face sora lor pentru dânşii şi fratele cel mai mic a început să
plângă pe mâinile ei şi acolo unde cădeau lacrimile băşicile usturătoare
piereau.
Toată noaptea a
lucrat, fiindcă simţea că nu mai are linişte până nu scapă de vrajă pe fraţii
ei. În ziua următoare, după ce lebedele au plecat, ea a rămas singură, dar
niciodată n-a trecut vremea mai repede. O cămaşă era gata; tocmai începuse pe-a
doua când deodată s-a auzit un corn de vânătoare. Eliza s-a speriat. Cornul
suna tot mai aproape şi s-auzeau şi câinii lătrând. Eliza a intrat repede în
peşteră, şi-a adunat grămadă urzicile pe care le culesese şi le zdrobise şi s-a
aşezat pe ele.
Deodată din râpă
a ieşit un câine şi după el altul, şi încă unul; toţi au început să latre la
gura peşterii şi în curând vânătorii au fost şi ei acolo să vadă ce-i. Cel mai
frumos dintre ei şi care era craiul ţării aceleia s-a apropiat de Eliza; fată
mai frumoasă decât ea nu văzuse niciodată.
– Cum ai ajuns
aici, fată frumoasă? a întrebat-o el.
Eliza a dat numai din cap, pentru că n-avea voie să vorbească,
că dacă vorbea punea în primejdie viaţa fraţilor ei. Mâinile şi le-a ascuns sub
şorţ, ca să nu vadă craiul ce trebuia ea să îndure.
– Hai cu mine! a
spus el; nu trebuie să mai stai aici! Dacă eşti tot aşa de bună pe cât eşti de
frumoasă, am să te îmbrac numai în catifea şi-n mătase, am să-ţi pun pe cap
coroană de aur şi ai să stai în palatul cel mai frumos pe care-l am.
* * *
Urmează Lebedele (5)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Vizitele voastre mă bucură, părerile voastre mă interesează. Vă mulțumesc !