de Hans Christian Andersen
Țăranul a ridicat puțintel capacul și s-a uitat înăuntru.
- Brr! a strigat el deodată și a sărit înapoi. Acuma l-am văzut, semăna leit cu dascălul nostru. Urât mai era!
- Știi ce, vinde-mi-l mie pe vrăjitor, a spus țăranul; cere pe el oricât! Îți dau chiar acum o baniță de bani dacă vrei.
- Nu, nu pot, a spus Klaus cel mic. Gândește-te numai câte foloase trag eu de pe urma vrăjitorului acestuia.
Dar țăranul nu se lăsa și se ruga mereu să i-l dea lui.
- Bine, fie, a spus Klaus cel mic; ți-l dau fiindcă ai fost așa de bun și m-ai găzduit. Ți-l vând pe o baniță de bani, numai să fie banița umplută cu vârf.
- Îți dau, a spus țăranul, dar să iei și lada aceea de colo, nu vreau s-o mai văd pe-aici, te pomenești că o fi tot înăuntru.
Klaus cel mic a dat țăranului sacul cu pielea cea uscată și a luat în schimb o baniță de bani bine umplută. Țăranul i-a mai dat chiar și o căruță să ducă banii și lada.
- Rămâi cu bine, a spus Klaus cel mic și a plecat cu banii și cu lada în care era dascălul.
De partea cealaltă a pădurii era un râu lat și adânc; apa curgea așa de repede, încât nu puteai să înoți în susul ei. Tocmai se făcuse un pod mare peste râu; Klaus cel mic s-a oprit la mijlocul podului și a spus cu glas tare, ca să audă dascălul din ladă:
- Ce-mi trebuie mie lada asta? E-așa de grea, parcă ar avea pietre în ea. Mă ostenesc degeaba s-o tot car după mine. Mai bine s-o azvârl în apă; dacă o duce apa până la mine acasă, bine; dacă nu, atâta pagubă!
Zicând acestea, Klaus cel mic a apucat lada cu o mână și a ridicat-o oleacă în sus, ca și cum ar fi vrut să o arunce în apă.
- Stai, stai! a strigat dinăuntru dascălul. Dă-mi drumul să ies!
- Dar ce-o mai fi și asta? a spus Klaus cel mic, prefăcându-se că s-a speriat. Să știi că-i dracul! Repede cu el în apă, să-l înec!
- Ba nu, ba nu! a spus dascălul; dă-mi drumul că îți dau o baniță de bani!
- Ei, atunci e altă poveste! a spus Klaus cel mic și deschise lada.
Dascălul sări repede afară, împinse cu piciorul lada în apă, apoi se duse acasă cu Klaus cel mic și dădu acestuia o baniță de bani; cu aceea pe care i-o dăduse țăranul avea acuma două banițe și căruța era încărcată numai cu bani.
- Mi-am vândut bine calul, a spus el când a ajuns acasă și și-a răsturnat banii morman în mijlocul odăii. Klaus cel mare n-are să mai poată de ciudă când are să vadă ce bogat m-am făcut eu numai cu un cal; dar mai bine să nu-i spun nimic.
Și trimise pe un băiat la Klaus cel mare să-i dea o ulcică de măsurat banii.
- Ce-o fi vrând el oare să măsoare? s-a gândit Klaus cel mare și a uns fundul ulcelei pe dinăuntru cu catran, ca să se prindă pe fund din ce-avea să măsoare Klaus cel mic. Și așa s-a și întâmplat; când și-a luat ulcica înapoi, a văzut pe fundul ei trei galbeni.
- Ce să fie oare? a spus Klaus cel mare și s-a dus repede la Klaus cel mic și l-a întrebat:
- De unde ai luat tu atâția bani?
- De pe pielea de cal! Am vândut-o aseară.
- Bune parale ai luat! a spus Klaus cel mare.
S-a dus repede acasă, a luat un topor, a omorât cei patru cai pe care-i avea, i-a jupuit, s-a dus cu pieile la târg și a început să strige pe uliți:
- Piei de vânzare! Piei de vânzare! Cine cumpără piei bune?
Toți ciubotarii și tăbăcarii au venit în grabă mare și l-au întrebat cât cere pe ele.
- O baniță de bani pe fiecare, a răspuns Klaus cel mare.
- Ești nebun, omule? Ce, crezi că noi avem parale cu banița?
- Piei de vânzare! Cine cumpără piei bune? a început el iar să strige și tuturor acelora care-l întrebau cât cere le răspundea: "O baniță de bani".
Atunci toți au spus:
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Vizitele voastre mă bucură, părerile voastre mă interesează. Vă mulțumesc !