de Hans Christian Andersen
Pe amândoi îi chema Klaus;
unul însă avea patru cai, iar celălalt numai un cal. Ca să-i poată deosebi unul
de celălalt, lumea spunea aceluia care avea patru cai Klaus cel mare, iar
aceluia care avea numai un cal, Klaus cel mic. Și acum ascultați ce li s-a întâmplat:
Klaus cel mic trebuia să are
toată săptămâna pentru Klaus cel mare și să-i împrumute calul pe care-l avea,
pe urmă Klaus cel mare îl ajuta cu cei patru cai ai lui, dar numai o dată pe
săptămână, și anume duminica. Ce mai pocnea din bici Klaus cel mic mânând cinci
cai! O zi întreagă, toți erau ca și cum ar fi fost ai lui! Soarele strălucea și
toate clopotele din clopotniță chemau lumea la biserică. Oamenii erau toți
gătiți de sărbătoare și se duceau cu cartea de rugăciuni subsuoară s-asculte
predica și toți se uitau la Klaus cel mic, care ara cu cinci cai, și Klaus era
așa de mândru, încât iar pocnea din bici și striga: "Hi, căluții
mei!"
- Nu trebuie să spui așa!
zicea Klaus cel mare; numai un cal e al tău.
Dar când iar mai trecea
cineva, Klaus cel mic uita că nu trebuie spună așa și striga: "Hi, căluții
mei!"
- Îți spun o dată pentru
totdeauna să nu mai zici așa, spuse Klaus cel mare. Dacă mai zici, să știi că-i
trântesc una în cap calului tău de nu se mai scoală în vecii vecilor!
- Nu, nu mai zic așa! spuse
Klaus cel mic.
Dar când oamenii treceau pe
lângă el și îi dădeau bună ziua, el iar se bucura și se gândea ce bine-i că are
cinci cai la plug și pocnea din bici și striga: "Hi, căluții mei!"
- Las’ că-ți dau eu ție
căluți! a spus Klaus cel mare, a luat un ciocan și a dat una în cap calului lui
Klaus cel mic, de-a căzut jos calul și nu s-a mai sculat.
- Vai, acuma nu mai am cal,
a spus Klaus cel mic și a început să se tânguie. Apoi a jupuit calul, a pus
pielea la vânt, să se usuce, a băgat-o într-un sac, a luat sacul în spate și
s-a dus la târg, să vândă pielea calului.
Până la târg era departe și
drumul trecea printr-o pădure mare și întunecoasă și pe lângă asta s-a mai
stricat și vremea. Klaus cel mic s-a rătăcit și când a dat iar de drumul cel bun
începuse să se însereze; pe unde se afla el acuma era prea departe ca să mai
ajungă la oraș sau să se întoarcă acasă până a nu se face noapte.
Chiar lângă drum era o casă țărănească; obloanele erau lăsate, dar printre ele se vedea puțină lumină.
"Am să mă rog să mă găzduiască în noaptea asta", se gândi Klaus cel
mic și bătu la ușă.
I-a deschis o femeie; dar
când a auzit ce vrea, i-a spus că bărbatu-su nu-i acasă și că nu poate să-l
primească.
- Bine, am să stau afară, a
zis Klaus cel mic și femeia i-a închis ușa în nas.
În curte era un stog de fân
și între stog și casă era o șură cu acoperiș de paie.
- Uite, acolo am să stau,
și-a spus Klaus cel mic când a zărit acoperișul. Am să dorm de minune, că doar
cocostârcul n-are să umble pe acoperiș noaptea și să mă ciupească de picioare.
Fiindcă, am uitat să vă
spun, pe acoperiș își avea cuibul un cocostârc.
Klaus cel mic s-a suit pe
șură, s-a întins și s-a întors pe-o parte, ca să se așeze mai bine. Obloanele
de lemn de la ferestre nu se închideau bine sus, așa că se vedea în casă. În
odaie era pusă masa, și pe masă era vin și friptură, și un pește strașnic.
Nevasta țăranului și dascălul de la biserică ședeau la masă, numai ei doi, și
ea îi turna vin și el înfuleca din pește, fiindcă era tocmai mâncarea care-i plăcea
lui mai mult.
- Tare aș mânca și eu! se
gândea Klaus cel mic și își întindea gâtul ca să vadă mai bine. Pe masă mai era
și o plăcintă grozavă! Un adevărat ospăț!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Vizitele voastre mă bucură, părerile voastre mă interesează. Vă mulțumesc !