FATA DIN SOC (1)

de Hans Christian Andersen

Era odată un băiețaș care a răcit; se jucase pe afară și se udase la picioare, dar nimeni nu pricepea cum și unde, fiindcă pe jos era uscat și nu ploua.

Mamă-sa l-a dezbrăcat, l-a pus în pat și a aprins samovarul, ca să-i facă o ceașcă de ceai din soc, fiindcă ceaiul încălzește.
Chiar atunci a venit și bătrânul care locuia sus, tocmai sub acoperiș; n-avea nici nevastă, nici copii, dar îi erau dragi copiii și știa o mulțime de povești și era o plăcere să-l asculți.

– Acuma să bei ceaiul, i-a spus băiețașului mama, și după aceea poate că ai s-auzi o poveste.

– Da, numai să-mi aduc aminte de vreuna pe care n-am mai spus-o, a zis bătrânul. Dar unde s-a udat la picioare băiatul? a întrebat el.

– Nu știu și nu înțeleg deloc ce poate să fie, a răspuns mama.

– Îmi spui o poveste? a întrebat băiețașul.

– Ți-oi spune, dar mai întâi vreau să știu ceva; poți tu să-mi spui cât e de adânc canalul de pe strada unde-i școala?

– Până la glezne, a răspuns baiatul; dar ca s-ajungă până la glezne trebuie sa mă duc unde-i mai adânc.

– Bun! Acum am aflat unde te-ai udat pe picioare, a zis bătrânul. Desigur că vrei să-ți spun o poveste, dar nu mai știu nici una nouă.

– Fă una acum, a spus băiețașul. Mama zice că dumneata poți să faci o poveste din orice și știi povești despre toate lucrurile din lume.

– Da, dar poveștile făcute așa nu-s mare lucru. Poveștile frumoase vin singure și-mi bat în frunte și-mi spun: „Uite că am sosit!”

– Acum nu bate nici una? a întrebat băiețașul.

Mama a râs, a pus flori de soc în ceainic și a turnat apă clocotită.

– Spune-mi o poveste.

– Da, numai să fie vreuna! Dar fac mofturi și nu vor să vină decât atunci când au ele poftă! Da' ia stai puțin! spuse el deodată. Uite una chiar aici! E în ceainic!

Băiețașul s-a uitat la ceainic și deodată capacul a început să se ridice și s-a ridicat tot mai tare și din ceainic au ieșit florile de soc, albe și proaspete, și și-au întins în toate părțile crenguțele.

Era acum o tufă mare de soc, un copăcel întreg și crengile lui se întindeau până deasupra patului și dădeau perdeluțele patului într-o parte. În mijlocul copăcelului, pe o creangă, ședea o băbuță cu o îmbrăcăminte ciudată, verde ca și frunzele socului și tivită cu flori de soc mari, albe. Nu se putea desluși bine dacă era stofă sau chiar frunze și flori.

– Cum o cheamă? a întrebat băiețașul.

– Romanii și grecii cei vechi, a spus bătrânul, îi ziceau driadă, dar noi acum nu mai știm ce înseamnă asta. La țară i se zice mătușica din soc; acesta e un nume mai potrivit pentru ea. Și acum uită-te la copac și ascultă.

„Tot așa era odată un soc înflorit în ograda unei căsuțe sărmane. La umbra lui ședeau într-o zi cu soare doi bătrâni. Era un marinar bătrân, bătrân și cu nevăsta-sa bătrână, bătrână și ea. Erau străbunici acum și în curând aveau să serbeze nunta de aur, dar nu-și aduceau bine aminte ziua. Mătușica din soc ședea în copac și era tot așa de bucuroasă ca și ei.

– Eu știu când e nunta voastră de aur, spunea ea, dar cei doi bătrâni n-o auzeau, fiindcă vorbeau de vremea de altădată.

– Îți aduci aminte, zise marinarul cel bătrân, când eram copii și ne jucam pe-aici, tot în ograda asta în care suntem acum? Odată ne-am apucat să facem o grădina și am înfipt în pământ o mulțime de crenguțe.

– Da, a răspuns bătrâna, îmi aduc aminte foarte bine. Am udat crenguțele și una din ele s-a prins; era o crenguță de soc și a crescut mare și s-a facut socul sub care stăm noi acum.

– Da, spuse el; și colo în colț era o putină cu apă și eu făcusem o corabie din scândurele și îi dădusem drumul pe apă! N-a mai trecut mult și am plecat și eu pe mare cu o corabie adevărată!

Sursa foto

* * *

Urmează Fata din soc (2)