de Hans Christian Andersen
Urmare la Cufărul zburător (1)
- Da, da! a răspuns el. Ascultați: era odată un mănunchi de chibrituri și chibriturile acestea erau foarte mândre de originea lor. Se făleau fiindca se trăgeau dintr-un brad bătrân și înalt, din care fiecare din ele era o așchie. Chibriturile ședeau pe masă între o scăpăratoare veche și o tigaie de fier tot veche. Își aduceau aminte de tinerețe și povesteau tigăii:
"Când eram noi în copac, stăteam într-o creangă verde. Dimineața si seara beam ceai de diamant, adica rouă, toată ziua ne îmbăiam în soare, când era soare, și păsările ne spuneau povești. Vedeam că suntem bogate prin faptul că fagii și mestecenii și ceilalți copaci numai vara erau îmbrăcați și iarna erau goi, pe când familia noastră avea mijloace să se îmbrace în verde și vara, și iarna. Dar iată că într-o zi a venit un tăietor de lemne și familia noastră s-a împrăștiat în toate părțile. Trunchiul familiei a ajuns catarg pe o corabie mare, care dacă voia putea să faca și înconjurul lumii, ramurile celelalte s-au dus care încotro, iar noi avem acum menirea să aprindem oamenilor lumina; de aceea noi, obraze subțiri, am ajuns să stăm la bucătărie."
"Soarta mea s-a desfășurat altfel, a spus tigaia de fier lângă care ședeau chibriturile. De la început, de când am venit pe lume, am fost de o mulțime de ori curățită și încălzită; eu fac treaba cu temei și sunt la loc de cinste aici în casă. Singura mea bucurie este să șed după masă la locul meu, curată și frecată, și să schimb vorbe înțelepte cu tovarășele mele. Afară de căldarea de apă, care se duce câteodată în curte și se întoarce, toți câți suntem aici stăm mereu în casă. Numai coșnita ne aduce noutăți și trebuie să spun că vorbește cu prea multă îndrăzneală despre cele ce se petrec afară. Deunăzi, o oală bătrână s-a speriat așa de tare de ceea ce vorbea coșnița, că a căzut de la locul ei și s-a spart; era o femeie așezată și cu păreri sănătoase, asta pot să v-o spun."
"Mai taci acum, că ai vorbit destul", i-a tăiat vorba scăpărătoarea și a izbit o dată în cremene că au sărit scântei în toate părțile. "Mai bine să ne veselim oleacă."
"Da, haide să vedem care dintre noi e de neam mai bun", au spus chibriturile.
"Ba nu, mie nu-mi place să vorbesc de mine, a zis oala de lut. Hai mai bine să povestim câte o întâmplare. Uite, încep eu. Am să spun ceva care s-a întâmplat oricui; așa fiecare are să înțeleagă mai repede despre ce-i vorba și are să se bucure. Mi-am petrecut tinerețea pe marginea marii, într-o familie liniștită..."
"Începe foarte frumos, au spus farfuriile. Cu siguranță că povestea are să ne placă."
"În casa aceea, mobilele erau șterse de praf, dușumelele măturate și spălate și la fiecare două săptămâni se puneau perdele curate."
"Ce frumos povestești, spuse mătura. Se vede imediat că povesteste o femeie, e ceva delicat și fin..." "Da, da, se vede asta!", a spus căldarea de apă și de plăcere a sărit în sus și apa a curs pe jos pleoscăind. Oala a povestit mai departe și la sfârșitul poveștii a fost tot așa de frumos ca și la început.
Farfuriile au zăngănit de bucurie și mătura a scos câteva fire de pătrunjel verde din ligheanul cu nisip și a încununat oala, fiindcă știa că asta are să-i necăjească pe ceilalți.
"Dacă o încununez, mâine mă încununează și ea pe mine", s-a gândit mătura.
"Mie mi-a venit poftă să dansez.", a spus vătraiul și a început să danseze. Doamne, iartă-mă, cum mai ridica piciorul în sus! O pernă veche care zăcea aruncată într-un colț a plesnit când a văzut.
"Ei, mă încununați și pe mine?", a întrebat vătraiul.
Și l-au încununat și pe el.
"Neam prost!", și-au spus în gând chibriturile.
Acum samovarul trebuia să cânte, dar a spus că-i răcit și nu poate dacă nu fierbe. Dar asta era numai sclifoseală. Nu voia să cante decât pe masa din sufragerie. Pe marginea ferestrei era o pană de scris, veche, cu care scria scrisori bucătăreasa. N-avea nimic deosebit, doar atât că fusese băgată prea tare în cerneală, dar era mândră de asta.
"Dacă samovarul nu vrea să cânte, spuse ea, n-are decât să nu cânte. Afară la fereastră e o privighetoare în colivie și știe ea să cânte. E drept că n-a învățat nicăieri, dar putem să trecem asta cu vederea."
"Eu cred că nu se cuvine să facem una ca asta, a zis ceainicul de tablă (cânta și el și era văr bun cu samovarul) cred că nu-i bine să ascultăm cum cântă o pasăre străină. Ce fel de patriotism e ăsta? Să spună coșnița dacă am sau n-am dreptate!"
"Sunt foarte supărată, zise coșnița, sunt cum nu se poate de supărată pe voi toți. Așa înțelegeți voi să vă petreceți seara? N-ar fi mai înțelept lucru să facem puțină ordine? Să stea fiecare la locul lui și eu am să vă arăt ce să faceți. Aveți să vedeți ce frumos are să fie!"
"Să facem cât mai multă zarvă!", au spus cu toții.
În clipa aceea a intrat bucătăreasa și toți au amuțit și nu s-au mai mișcat. Fiecare se gândea: "Hei, dac-aș fi vrut, să vezi ce petrecere ar fi fost!"
Bucătăreasa a luat chibriturile și a facut focul. Cum s-au mai aprins toate și cum au mai ars! și se gândeau:
"Acum poate oricine să vadă că noi suntem mai de preț decât toate celelalte. Uite cum strălucim și ce lumină dăm!"
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Vizitele voastre mă bucură, părerile voastre mă interesează. Vă mulțumesc !