CUFĂRUL ZBURĂTOR (1)

de Hans Christian Andersen

Era odată un negustor așa de bogat încât ar fi putut să pardosească cu bani de argint toată strada lui și pe lângă asta și o ulicioară aproape toată. Nu le pardosea pentru că-și întrebuința altfel banii și când dădea o para, lua înapoi un galben, fiindcă era priceput; dar într-o bună zi a murit.

Fecioru-său a moștenit toată averea și când s-a văzut cu atâta banet a început să ducă o viață de petreceri; făcea zmeie din banii de hârtie și arunca în apă galbeni în loc de pietre. Cu asemenea îndeletniciri, paralele s-au isprăvit repede și nu i-au mai rămas decât patru bănuți de aramă, iar haine nu mai avea decât un halat vechi și o pereche de papuci. Prietenii acum nici nu mai voiau să știe de el, pentru că nu puteau să iasa pe stradă cu dânsul așa îmbrăcat. Numai unul dintre ei, care era mai bun la suflet, i-a trimis un cufăr vechi cu o scrisorică: "Fă-ți bagajul!" Dar el n-avea ce bagaj să-și facă si de aceea s-a bagat chiar el în cufăr.

Acum, să vedeți, cufărul acesta era tare ciudat. Cum îl încuiai, putea să zboare. Așa a făcut și feciorul de negustor; l-a încuiat și îndată a zburat cu cufărul pe horn, deasupra norilor, tot mai departe și mai departe. Când fundul cufărului scârțâia, feciorul negustorului se temea să nu se spargă în bucăți și să trebuiască să facă o tumbă cumplită și asta nu-i prea plăcea. A mers așa cât a mers și a ajuns în țara turcilor. A ascuns cufărul într-o pădure și a intrat în oraș. Nu s-a uitat nimeni la dânsul, fiindca turcii umblau ca și el, cu halat și cu papuci. Cum mergea el așa, a întâlnit în drum o doică cu un copil la piept.

- Ascultă, doică turcească, a întrebat-o el, ce palat e acela de colo, cu ferestre așa de înalte?

- Acolo stă fata sultanului, a răspuns femeia. S-a proorocit că are să fie foarte necăjită din pricina unui iubit și de aceea n-are voie nimeni să stea de vorbă cu ea, decât numai dacă sunt de față sultanul și sultana.

- Bine, mulțumesc! a spus feciorul de negustor; s-a dus în pădure, s-a băgat în cufăr, a zburat până pe acoperișul palatului și s-a strecurat la prințesă pe fereastră.

Prințesa dormea pe o sofa și era atât de frumoasă încât feciorul de negustor nu s-a putut opri și a sărutat-o. Ea s-a trezit și s-a speriat, dar el i-a spus că e dumnezeul turcilor și a venit prin văzduh la dânsa și ea a fost foarte măgulită. Pe urma au stat împreună de vorbă și el i-a spus tot lucruri minunate: i-a spus că ochii ei sunt două lacuri adânci în care gândurile înoată ca niște zâne ale apei și i-a spus că fruntea ei e un palat de gheață cu încăperi frumoase și tablouri și i-a mai spus de barza care aduce copii mititei și drăgălași.

Frumoase lucruri spunea! și pe urmă i-a cerut prințesei mâna si ea îndată a spus da!

- Să vii sâmbătă seara, a zis ea; sâmbăta seara, sultanul și sultana vin la mine la ceai. Au să fie foarte mândri că mi-a cerut mâna dumnezeul turcilor; caută numai și învață bine o poveste frumoasă, pentru că tatei și mamei le plac foarte mult poveștile; mama vrea să audă povești cu tâlc și cuviincioase, iar tata vrea să fie vesele.

- Bine, n-am să aduc alte daruri decât o poveste, a spus el și a plecat, dar înainte de plecare prințesa i-a dat o sabie împodobită cu bani de aur și de asta avea el nevoie.

Și-a luat zborul, și-a cumparat un halat și după aceea s-a dus în pădure și acolo s-a apucat să născocească o poveste; până sâmbătă trebuia să fie gata și nu era chiar așa de ușor.

Sâmbătă seara povestea era gata. Sultanul, sultana și toata curtea erau la ceai la prințesă. Toti l-au întâmpinat cu prietenie.

- Nu vrei să ne spui o poveste? a spus sultana; dar una care să fie cu tâlc.

* * * 

Sursa foto

Urmează Cufărul zburător (2)