ROMEO ȘI JULIETA (11)

de WILLIAM SHAKESPEARE

Urmare la Romeo și Julieta (10)

ACTUL III

SCENA a III-a

În chilia fratelui Lorenzo. Lorenzo și Romeo.

LORENZO:

Romeo, vino, frica sa nu-ti fie: 

Restristea ti-a adus napasta, tie, si cu ursita rea te-ai logodit. 

(Intră Romeo)

ROMEO:Ce vesti, parinte? stiu ca-s surghiunit 

De principe. Dar cum se mai numeste

Nenorocirea care ma pândeste? Eu n-o stiu înca? 

LORENZO:

Te-ai obisnuit 

Cu soarta rea. 

De print esti osândit, 

Cum ai aflat, la nesfârsit surghiun. 

Deci s-ar cam cuveni sa pleci, îti spun. 

ROMEO:

Simt ca-i osânda zilei de apoi! 

LORENZO:

Va trebui sa vezi tinuturi noi, 

Dar nu-ti vei pierde viata. Mai asteapta; 

Ti se va face-o judecata dreapta. 

ROMEO:

Surghiunul? Este moarte, nu surghiun. 

Pe nimeni nu mai pot sa ma razbun, 

Ci din Verona trebuie sa plec. 

LORENZO:

Pe-osânda-aceasta daca ma aplec 

Îmi pare blânda. Poti sa pleci oriunde. 

ROMEO:

Dar inima-în Verona mi se-ascunde 

Afara de Verona-i vesnic chin, 

E purgatoriul, iadul, din senin. 

Gonit de-aici, din lume-s izgonit.

Surghiunul mi-este moartea, negresit. 

Când spui surghiun, ma descapatânezi 

Cu un topor de aur si nu vezi 

Ca ma ucide-atâta multumire. 

LORENZO:

Pacatul tau nu-încape mântuire. 

Pacatul groaznic moartea ti-o aduce, 

Dar s-a milostivit slavitul duce 

Sa schimbe legea, printr-o înlesnire, 

si ti-a adus miloasa-i mântuire, 

În loc de moarte. Nu i-a fost usor, 

si-i esti acum nerecunoscator! 

ROMEO:

E chin, si nu-i iertare, pentru mine: 

Eu nu-mi pot duce zilele senine 

Decât unde traieste Julieta. 

Din mine face-un ucigas vendetta 

Din vremuri vechi. 

Mai poate s-o priveasca 

Pe soata mea privirea omeneasca, 
si chiar un câine, chiar un soricel, 

Un dobitoc, oricât de mititel. 

O musca pe un stârv încremenita 

Ca mine-i mult mai privilegiuita. 

Caci mâna-i alba poate s-o masoare

 Pe buza ei zglobie ca o floare

 Ea ar putea sa se-aseze-în zbor, 

Sa-i fure un sarut fermecator. 

Privirile fiindu-i încruntate, 

Ca un pacat al sarutarii date. 

Romeo doar nu poate s-o sarute! 

E surghiunit spre tari nestrabatute. 

Aicea la Verona-s liberi toti, 

Eu trebuie sa fug, ca niste hoti. 

N-ai vreo otrava? Cum as fi dorit 

Sa-mi am jungherul bine ascutit. 

Prin orice mijloc vreau acum sa mor, 

Oricât de josnic. E îngrozitor 

Sa-aud acest cuvânt de surghiunit 

Aci-în Verona! Frate, e cumplit. 

Cei ce-l aud, cei ce sunt blestemati 

Sa mearga-n iad, cât sunt de-înspaimântati. 

N-ai inima, duhovnicul meu bun, 

De ma zdrobesti cu-acest cuvânt: „surghiun!“ 

LORENZO:

Asculta-ma, te rog, sarman nebun… 

ROMEO:

Vrei sa-mi vorbesti din nou despre surghiun? 

LORENZO:

Vreau sa te fac sa-ti potolesti mânia: 

Restristea si-are leac filosofia. 

Întelepciunea, lapte, leacul bun, 

Te-o mântui cu vremea de surghiun. 

ROMEO:

Mereu, mereu, surghiun! 

Cât de pustie Îmi pare-amara ta filosofie! 

Filosofia poate sa mi-o aduca

Aicea pe Julieta? Sa ne duca 

Pe amândoi de-aici în alt oras? 

Sa schimbe-osânda printului trufas? 

Nimic din toate-acestea n-ar putea 

Filosofia! Nu-mi vorbi de ea! 

LORENZO:

Nebunii n-au urechi! E vreo tagada? 

ROMEO:

Când înteleptii nu mai stiu sa vada… 

LORENZO:

Vreau sa te fac, încet, sa-ti vii în minti… 

ROMEO:

Nu poti vorbi de ceea ce nu simti! 

Nu poti sa fii ca mine-îndragostit, 

În floarea tineretii, si iubit 

De Julieta, cununat cu ea, 

si-apoi, doar într-o clipa, soarta rea 

Pe Tybalt sa-l ucid m-a îndemnat si, 

fara de masura-înamorat, 

Sa plec, de teama mortii, în surghiun. 

Eu cred ca te-ai purta ca un nebun 

Asa cum vezi ca fac acuma eu, 

si n-ai mai crede nici în Dumnezeu: 

Ti-ai smulge parul si te-ai tavali, 

Masura gropii pentru-a-ti fauri. 

(Se aud bătăi la usa.) 

LORENZO:

Acum la usa bate cineva, 

De te-or gasi aici, nu vom scapa 

De-o groaznica osânda, amândoi. 

Ridica-te si-ascunde-te, vioi. 

ROMEO:

Nu vreau sa ma ascund, atâta vreme 

Cât groaza unei inimi care geme

Ma poate-acoperi în ochii lor. 

(Alte bătăi în ușă, mai puternice.)

 LORENZO:

Auzi! Bat iar! Romeo: te implor, 

Te suie în chilia mea îndata, stii ca lucrez acolo…

(In vreme ce Romeo urca repede scarile, spune tare): 

Descuiata 

Va fi îndata usa. 

Ai rabdare, 

Lucram… 

Dar cine bate-asa de tare? 

De unde esti? Ce vrei? Raspunde-mi mie! 

DOICA:

Va-aduc de la Julieta o solie! Lasati-ma sa intru… 

LORENZO:(deschizandu-i usa) 

Bun venit! 

(Intra Doica) 

DOICA:

O, sfinte frate, bine te-am gasit! 

Te rog sa-mi spui, Romeo unde este? 

El, mirele Julietei din poveste. 

LORENZO:(I-l arată) 

Se zbuciuma pe scânduri, beat de jale. 

DOICA:

La fel ca enoriasa dumitale! 

Sarmana simpatie în durere! 

Fiinta lor e toata numai fiere! 

Asa si ea, tot geme si se zbate, 

Se-azvârle când pe fata, când pe spate… 

(Către Romeo)

 Ridica-te, te rog, nu sta culcat. 

De dragul Julietei: esti barbat! 

Se poate sa te pierzi asa cu firea? 

ROMEO:

Vai, doica! 

DOICA:

Moartea-încheie si iubirea, si suferinta… 

ROMEO:

Cred si eu asa… 

Te rog, vorbeste-mi de Julieta mea! 

Ce s-a-întâmplat cu ea? 

M-a blestemat 

Ca pe un ucigas… care-am patat 

C-un sânge scump, sub stelele sihastre, 

Copilaria fericirii noastre? 

Unde-i Julieta? Spune-mi, ce mai face? 

Ce spune? Doar în suparare zace? 

Vai! Tainica-mi sotie, cu mâhnire, 

Îsi vede frânta tainica iubire. 

DOICA:

Nimic nu spune! Plânge si tot plânge, 

Cu lacrimi de durere si de sânge. 

Se-arunca-apoi pe pat, strigând cu frica: 

Vai! Tybalt! si pe urma se ridica, 

Strigând: Romeo! si se prabuseste. 

ROMEO:

O, Doamne! Bietu-mi nume o raneste 

Ca o ghiulea tâsnita dintr-un tun, 

Spre ea ochita de un brat nebun. 

De bratul celui ce l-a omorât 

Pe Tybalt, si o strânge-acum de gât. 

Raspunde-mi frate, stii în care parte 

Se-ascunde-un nume-aducator de moarte 
În trupul meu. Mi-l spune, sa-l omor! 

(Își trage sabia.)

LORENZO:(Oprindu-l împreună cu Doica) 

Nu face-acest pacat îngrozitor!  

Opreste bratul tau nelegiuit! 

Nu esti crestin? Nu ti s-au harazit 

Virtutile nadejdii si credintei? 

Te lasi zdrobit în calea suferintei Ca o muiere? 

Plângi ca o muiere, si-în cer în loc sa cauti mângâiere, 

Te porti cu tine-întocmai ca o fiara. 

Barbat esti tu? Femeie? Ce usoara 

Îti este judecata! M-ai mirat! 

Pe tagma mea, de care sunt legat, 

Nu te-înteleg! 

Pe Tybalt l-ai ucis. 

Voiesti sa nu mai intri-în Paradis, 

Sa te ucizi, în spaima ta nebuna, 
si s-o silesti pe aripi de furtuna 

Pe-aceea care-atât te îndrageste, 
si care pentru tine mai traieste, 

Sa moara pentru deznadejdea ta! 

Te-încumeti, fara rost, a blestema 
si nasterea-ti, si cerul, si pamântul! 

Când toate trei au fost de Domnul Sfântul 

Când te-ai nascut, spre bine îndrumate

 si mintea, frumusetea, toate, toate, 
si dragostea Julietei, le blestemi! 

De furia cereasca nu te temi? 

Ai daruri multe, ca un camatar, 

Dar tie ti le-a dat cerescul har 

si-acuma faci din trupul tau frumos 

Un chip de ceara, fara de folos, 

Lipsit de orisicare barbatie, 

De orisicare fel de vitejie. 

Iubirea ti-e un fel de umilinta, 

Ucizi pe cea ce ti-a jurat credinta, 

Iar duhul care îti încununa si trupul zvelt, ca si iubirea ta, 

A trupului podoaba, si-a iubirii 

Nu te-a-îndemnat pe calea izbavirii, 

Ci arde totu-în calea lui, precum 

Ostasul prost preface totu-în fum, 

Când pulberei de pusca îi da foc; 

Necunoscând ca-i numai un mijloc 

În batalie. Haide! Fii barbat! 

Îmi spune doica-acum, esti asteptat 

De draga ta Julieta: ea traieste
si nu din razbunare te primeste. 

Când Tybalt a voit sa te omoare, 

Tu l-ai ucis. si afli, cu mirare,

 Ca-în loc sa fii la moarte osândit, 

Ai fost de bunul print doar surghiunit. 

Norocul ti-e o binecuvântare, 

Iar tu-ti bati joc de el, cu nerabdare, 

Vrei sa-ti înfrunti si soarta, si iubirea, 

Când Domnul îi aduce mântuirea. 

Sa bagi de seama: pe aceasta cale, 

Sfârsitul tu ti-l pregatesti, cu jale, 

Caci nenorocul tu l-ai cautat, 

Ca un copil de soarta alintat. 

Acum te du-în iatacul Julietei, 

Îi potoleste deznadejdea fetei 
si-o mângâie de-atâta suparare. 

Dar Mantova te-asteapta-în departare, 

Sa pleci devreme, altfel izbutesti 

Cu straja noastra sa te întâlnesti. 

La Mantova asteapta-apoi, pribeag, 

Sa-ti dam casatoria în vileag, 

Cu toti dusmanii tai sa te-împacam, 

si de la print apoi sa capatam 
Iertarea ta. 

Vei fi binevenit, 
De zece mii de ori mai fericit,

 Decât pleca-vei, deznadajduit. 

Tu, draga doica, du-te înainte. 

Sa-i spui mângâietoarele cuvinte 
stăpânei tale si, cu- îndemânare, 

Sa stie sa-i trimita la culcare 

Pe toti ai casei, frânti de-atâtea fapte: 

Sa-si pregateasca sfânta nuntii noapte! 

DOICA: 

Vai, cuvioase frate,-as fi ramas, 

Cutremurata de-înteleptu-ti glas 

Întreaga-noapte-aicea sa te-ascult. 

(Către Romeo) Julietei c-o iubesti la fel de mult 

Ma duc sa-i spun, rugând-o sa te-astepte. 

ROMEO: 

Mustrarea ei, cu vorbe întelepte, 

Sa-i spui ca i-o astept… 

(Doica vrea să plece, se răzgândește, se întoarce, își scoate din deget inelul Julietei și i-l dă lui Romeo) 

DOICA:

Acest zalog 

De dragoste, primeste-i-l, te rog. 

Sa vii curând, pe-a noptii adiere. 

(Iese)

ROMEO: (sărutând inelul) 

Acest inel e-o mare mângâiere. 

Acuma simt, parinte, ca traiesc. 

LORENZO:

Hai, noapte buna! Du-te! Te grabesc. 

Nu astepta când straja se asaza 

si pleaca-îndata ce se lumineaza, 

În alte straie-învesmântat. 

Asteapta La Mantova o judecata dreapta. 

Prin pajul tau îti voi trimite stiri. 

Acuma, rob al aprigei iubiri, 

De-a pururi legiuite, poti pleca. 

Noroc si noapte buna! Mâna ta. 

ROMEO:

Ma-asteapta-o fericire-atât de mare, 

Ca simt ca-i plumb oricare asteptare. 

Altminteri, sfânt parinte, n-as pleca

Atât de grabnic din chilia ta! 

(Iese repede.)

* * *

Urmează Romeo și Julieta (12)