DESPOT VODĂ (16)

de VASILE ALECSANDRI

Urmare la Despot Vodă (15)

ACTUL IV

SCENA IV DESPOT, CIUBĂR-VODĂ (în haine de călugăr, intră prin fund) CIUBĂR

Măria-ta...

DESPOT (râzând)

Nu-i glumă!... Cum?... tu, Ciubere, ești?

Tu, care-odinioară purtai un falnic nume,

Azi te revăd călugăr, re-ntors din ceea lume?

Prin ce minune stema căzut-a de pe cap

Și-n locul ei pe frunte-ți crescut-au un potcap?

CIUBĂR (grav)

Așa vroit-a cerul!

DESPOT

Dar cerului ce-i pasă

Să porți pe ai tăi umeri hlamidă sau o rasă?

CIUBĂR

Ce vrea cu noi el face!... Tu-n umbră aruncat

Din ura lăpușneană prin mine ai scăpat.

Am fost eu dus la moarte în locul tău, și-n urmă

Trimis din mila Doamnei în creștineasca turmă.

Acum eu sunt călugăr smerit dar luminat,

De vechea-mi nebunie prin rugă vindecat.

DESPOT

Ce? nu mai visezi tronul?

CIUBĂR

Las altor minți ușoare,

Râvnind deșertăciunea, a rătăci sub soare.

Eu m-am retras în umbră aproape de mormânt,

Slăvind în lume numai pe Dumnezeul sfânt,

(cu extaz) Lumin-adevărată!

DESPOT

Duioasă convertire!

Deci nu mai ești, Ciubere, al mădrăgunii mire,

Călare pe un sceptru, frumos ca Machedon,

Cu tron pe cap?

CIUBĂR

Altarul m-a vindecat de tron.

DESPOT

Ha, ha! pricep, hlamida ți-a fost haină fatală?

Tu ai înlocuit-o prin haina monahală

Ca să înșeli mai lesne poporul credincios.

CIUBĂR (indignat)

Nu-i înșelat acela ce crede în Hristos!

DESPOT

Îți place peste țară să-ntinzi întunecimea

Și prin eresuri proaste să speculezi mulțimea,

Făcând-o, când nu plouă, s-alerge câmpii...

CIUBĂR

Eu?

DESPOT

Tu!... vrei să-nșeli și oameni și chiar pe Dumnezeu! (Râde.)

CIUBĂR

Tu râzi de o credință preasfântă și străbună,

O! Despot, dar ia seama, ia seama la furtună!

DESPOT

Furtuna e în tidvă-ți, Ciubere... Drept să spun,

Erai mult mai cu minte pe când erai nebun.

Mergi iar la mănăstire să-nchizi a tale zile

Sub sfintele molitve a Sfântului Vasile.

CIUBĂR

Nebuni odinioară am fost, Despot, noi doi,

Dar tu rămas-ai singur nebun dintre-amândoi,

Căci fugi de fapta bună, de cer și de crezare

Ca liliecii nopții ce fug de ziua mare.

Tu crezi, beat de putere, că Dumnezeu de sus,

Se-nchină ție, vierme, și e al tău supus...

Rămâi în întuneric! (Către cer.) O! Doamne, cu-ndurare

Dă orbilor lumină și răilor iertare! (Iese.)

DESPOT

Mergi, sfinte, mergi, preasfinte, de-a dreptul mergi în rai,

Condus de toți nebunii din lume cu alai! (Râde cu hohot.)

SCENA V

DESPOT, MOȚOC (intră prin fund din stânga) DESPOT

A! Vornice Moțoace, ce zici de-acest lunatic?

MOȚOC

Primejdios e, doamne, căci este-un om fanatic.

DESPOT

Ce-mi pasă!... dar răspunde: ne vii cu bune vești?

MOȚOC

Prea bune!...-n fericire mulți ani să viețuiești,

Măria-ta!

DESPOT

Ce veste din Țara Muntenească?

MOȚOC

Împinși de noi în taină ca să se răzvrătească,

Boierii sapă tronul lui Mircea, pe cât știu.

DESPOT

A! bine... însă Tomșa e mort sau încă viu?

Ce face? ce urzește vrăjmașul?... în ce parte

De țară el se află? aproape sau departe?

Undit-ai cu-a ta minte în cugetu-i ascuns?

Aflat-ai a lui planuri? pătrunsu-l-ai?

MOȚOC

Pătruns!

Măria-ta să fie în pace, nepăsare.

Sărmanul Tomșa-i searbăd și suflet nu mai are

De când ai prins la mână zălog pe fiul lui.

DESPOT

O! dar, am pus piciorul pe puiul șarpelui,

Dar șarpele-i aproape, în umbra mea îl simt,

Și cercul său de ură se face tot mai strâmt.

De când sunt în Suceava, de când sunt în domnie,

El n-a dat ochi cu mine.

MOȚOC

Se teme de urgie...

DESPOT

Se teme?... nu, Moțoace... Desigur a aflat
Că eu pe toți oștenii români am dezarmat
- Veniturile țării fiind acum secate -
Și că pe lângă mine aice, în cetate,
Nu am decât un număr restrâns de buni plăieși
Cu ungurii lui Laski, voinici de cei aleși.
Eu cred c-a lui dârzie devine și mai tare
Văzând acum scăderea puterii de-apărare.

MOȚOC

Ce-ți pasă dacă Tomșa ar fi înverșunat

Când toți locuitorii, supuși, s-au bucurat

Văzând pe tronul țării odrasla Eraclidă

Ce-a scuturat cu mâna-i copacul de omidă

Ș-a scos din al Moldovei pământ suferitor,

Pe Zay, Anton Secuiul și toți ostașii lor?

DESPOT

Așa-i!... am scos din sânu-i lăcustele străine

Ce mâncau tot, și-n urmă m-ar fi mâncat pe mine.

MOȚOC

O știm, și noi, boierii, plecat îți mulțumim.

Ne costă mult străinii aduși în țară!... Știm

Ce darnic a fost Despot plătind a lor simbrie.

Ei au luat cu dânșii întreaga visterie...

Dar astfel se cuvine să fie dătător

Un domn măreț în toate și... recunoscător.

DESPOT

Îmi place să am mâna deschisă-mbelșugată

Ca bunelor servicii să verse bună plată.

Pe Zay, Anton Secuiul, Rozel ș-alți capitani
I-am încărcat de daruri, de scule și de bani,
Le-am dat și arme scumpe, și blane de samur,
Și haine-n flori de aur cusute pe-mprejur;
Lui Laski celui lacom, lui Laski palatinul,
Cu zece mii de galbeni i-am dat întreg Hotinul.
Apoi pe toți boierii cu care-am complotat
La ranguri de mărire pe rând i-am ridicat,
Ș-apropiați de mine, sub a coroanei rază,
A lor înaltă frunte acuma scânteiază.
Ei sunt chiar ai mei sfetnici, deși-mprotivitor,
Nu totdeauna pacinic admit părerea lor.

MOȚOC

Așa-i!... te-ai plătit grabnic de orice datorie,

Da-ți mai rămâne una de achitat.

DESPOT

Cui?

MOȚOC

Mie!

DESPOT (cu mirare)

Nu ești vornic de țară, cum ziceți voi, os sfânt?

MOȚOC

Da! însă totodată eu și părinte sânt.

DESPOT

Ce vrei să zici, Moțoace?

MOȚOC

Cum?... nu mă înțelegi?

DESPOT

Nu... ți-e legată limba, fă bine s-o dezlegi.

MOȚOC

Nu?... Cât a fost Moldova în luptă mult amară,

Eu am păstrat tăcere... Acum e pace-n țară

Și vin, și-ți zic la rându-mi cu glasul de părinte:

De Ana, de-a mea fiică, îți mai aduci aminte?

DESPOT

Ah!... Ana?... Cum?... trăiește?... Cum?... Nu-i adevărat

Că a murit?

MOȚOC

Trăiește cu-amoru-i neuitat.

Respecți tu jurământul de-a o lua soție?

DESPOT

Trăiește încă Ana?

MOȚOC

Dar!... la călugărie

Se hotărâse a merge din ceasul ce-a văzut

În cursa lăpușneană iubitul ei căzut.

Dar jertfei sale crude am pus împotrivire.

Ea-i soră numai... Ana așteaptă pe-al ei mire.

DESPOT

Ah! martor îmi e Domnul cât încă o iubesc!

Ea-i cerul meu... și însă de cer mă despărțesc.

MOȚOC

De Ana?... tu?...

DESPOT (îngăimat)

Pricepe cu agera ta minte.

Domnia cu amorul nu are legăminte,

Nu!... fiecare treaptă a-ntinsei omeniri

Își are-a sale drepturi ș-a sale-ndatoriri.

Ce vrea ca om, vai! Domnul nu poate să-mplinească,

Silit fiind adese natura să jertfească,

Pe inimă-i să calce, ș-oricât de desperat,

Supus să se închine rațiunilor de stat.

Aceste adevăruri... te vor convinge ele,

În interesul țării ș-a dinastiei mele

M-obligă... cât de mare ar fi durerea mea...

Deși iubesc pe Ana... ca să renunț la ea...

Și chiar o alianță să cat ele m-obligă,

Pentru-ale mele planuri... cu spița unui rigă...

Această declarare voi face azi la sfat...

Nu te mâhni, Moțoace... ce vrei?... sunt obligat...

(Se îndreaptă spre apartamentul său.)

Azi ușile-s deschise... țin curte de dreptate...

Moțoace... te-am vrut socru?... te vreau și mai mult... frate!

(Iese prin stânga.)

SCENA VI

MOȚOC (posomorât, privește cu ură după Despot)

Da!... frate precum Abel și Cain!... A! tu crezi

Că mi-i fugi din mână ca apa?... și nu vezi

Că palidă-mi e fruntea și scurtă răsuflarea

Sub viforul ce naște în mine răzbunarea?

A lui Moțoc copilă nu-i demnă... tu mi-ai spus,

Alăture cu tine să steie pe tron, sus?

Îți trebuie-alianță de rigi... mi-ai spus tu mie,

Tu ce-ai avut drept sceptru un băț de calicie?

Aș râde dacă râsul ar mai găsi vrun loc

Pe lângă-a lui mânie în pieptul lui Moțoc...

O! grec, atât de mare-i a lui deșertăciune

Cât își admiră umbra când soarele apune

Și crede, când o vede lungită pe pământ,

Că umbra cu statura-i deopotrivă sânt...

Dar ți-oi scurta eu, Despot, și umbra și lumina

Și-n loc de-a ta mândrie ți-i măsura tu vina,

Ș-atunce vei pricepe cât ești tu de pitic.

Nimic ai fost!... și iarăși prin mine-i fi nimic!

SCENA VII

MOȚOC, SPANCIOC, STROICI (se arată în fund) SPANCIOC

Moțoc șade pe gânduri cu fața nourată?

Semn rău!... Semn de furtună în zare adunată.

(Se apropie de Moțoc.)

Hmm!... Vornice Moțoace, ești trist, posomorât.

De viață, de putere, de lume ți-ai urât?

Viața trece, puterea trece, și lumea trece;

Zi dar mâhnirii tale ca dânsele să plece.

Mâhnirea-i oaspe dușman ce trebuie-alungat.

Ea-i parte femeiască, tu ești încă bărbat.

MOȚOC (repede)

Spancioc, unde mi-e Tomșa?

SPANCIOC (zâmbind)

Nu știu.

MOȚOC

Tu, Stroici, răspunde,

Unde-i Tomșa?

STROICI

N-am știre.

MOȚOC

Ba știți!... El este unde

Ar trebui cu toții să fim, de mai avem

În vine-un dram de sânge curat de-orice blestem.

Nu știți unde e Tomșa? Nu? dar cine vă crede?

Voi știți, o știți ca mine, că Tomșa se repede

Acuma spre Suceava cu partizanii săi

Și cu-a lui oaste mică, dar oaste tot de zmei.

Știți că viteazul Tomșa, român cu preștiință,

A spus de mult că Despot nu-i țării de priință

Și vine să-l răstoarne!... sunteți chiar pregătiți,

Și însă voi, ca mine, vă faceți că nu știți!

SPANCIOC

Moțoace, cunoști multe!... iar dacă Tomșa vine,

Gândești că bine face?

MOȚOC

Da, da! el face bine

Căci Despot pe toți răii din culme-a întrecut!

Chiar cerul, ca pământul, răbdarea și-a pierdut.

SPANCIOC

Cum?... tu ne grăiești astfel?... tu, care-odinioară

Vroiai să legi de Despot pe dulcea ta fecioară,

Pe Ana, și-mpreună să-i urci pe tron?

MOȚOC

Spancioc,

În rana ce mă arde, ah! nu arunca foc.

Am fost orbit de ură în contra tiraniei

Ș-aprins ca totdeauna de dragostea moșiei...

Acest fățarnic, Despot, amar ne-a înșelat

Și-n inimile noastre dibaci s-a încuibat,

Că-i om cu două fețe: în suflet poartă ură

Și dulcea dezmierdare în ochi-i și pe gură.

SPANCIOC

Așa-i!... el avea miere pe buza lui, și noi

Ne-am adunat în juru-i ca muștele de roi.

Proști!... am crezut că-i matcă de stup, și deodată

Trezitu-ne-am c-un trântor și cu mierea mâncată.

STROICI

E trântorul în faguri?... afară el din stup!

E lupu-n stâna țării?... pe lup, zavozi, pe lup!

MOȚOC

Dămol, Stroici!... să fim gata, când lupul se arată,

Să-mpingem spre capcană jigania turbată,

Și Despot de la sine în ea va fi condus.

Așa e scris acelui ce cată tot pe sus.

Netotul!... în mărire se-ndeasă făr’ de cale?

Mărirea să-l înece în valurile sale!

STROICI

A! bine zicea Tomșa, dar nu l-am ascultat.

MOȚOC

Dar!... Despot e urgia cumplitului păcat!

El vrea ca să supuie, lipsit de-orice căință,

Vroința omenirii la simpla lui vroință.

Și-i mândru cu boierii! și, vai, nepăsător

De țară, de oștime, de lege, de popor!

Căci a umplut moșia de lifte blestemate

Și de năravuri rele, hidoase, desfrânate.

El, lacom, seacă țara!... el, grec nerușinat,

Petrece cu-o spaniolă ascunsă în palat,

Și în disprețul legii, credința lui profană

Din paraclis făcut-a capelă luterană.

Semeață fărdelege!... O! cum nu vă treziți,

Răzbunătoare umbre a domnilor măriți,

Ca sub privirea voastră, sub fulgerul privirii,

Tiranul să dispară în hăul nimicirii!

SPANCIOC

Moțoace! lasă morții și cheamă pe cei vii.

Cine-i strechiatul Despot, îl știm precum îl știi;

Un grec trecând prin ițe ca sprintena suveică,

Un cuget ce răsună de glas de cucuveică.

Dar ce facem cu dânsul?

MOȚOC

Ce facem?

SPANCIOC

Dar.

MOȚOC (în taină)

Ce faci

Când cântă cucuveuca pe casă?

SPANCIOC

O alung.

MOȚOC

Taci!

Boierii și breslașii la Curte se adună...

(Boieri, breslași și țărani intră și formează grupuri în fund.

Ostași români și străini se așează în rânduri dincolo de arcade.)

* * *

Urmează Despot Vodă (17)