de BARBU DELAVRANCEA
Urmare la Apus de soare (8)
ACTUL IV
ACTUL IV
ȘTEFAN, OANA, un PIETRAR.
UN CURTEAN: Meșterul pietrar...
ȘTEFAN: Cine ?... Să intre... Piatra care s-acopere ce a mai rămas din deșărtăciunea omului...
OANA: Deșertăciunea omului ?
OANA (se silește ca să-l înțeleagă): Când ai golit merticul ?
ȘTEFAN: N-ar fi totuna... Sunt deșert, dar de deșertăciuni niciodată n-am fost plin.
MEȘTERUL PIETRAR: Doamne, iacă ce-am făcut ! (Desfășură un pergament.)
ȘTEFAN: Tu ?
MEȘTERUL PIETRAR: Din câte mi-ai spus, măria-ta.
ȘTEFAN: Slovele prea mari și prea mic chenarul.
MEȘTERUL PIETRAR: Să sporesc chenarul.
ȘTEFAN: Piatra e mărginită de... (Ș-arată.) Dacă sporești chenarul în măsura slovelor ca să mărești... (pe furiș de Oana) tocmai când... ai !... se micșorează... Să se ducă din el ceea ce a fost silnic cuprins și abia așteptată să izbucnească slobod... el... ai...! dar nu eu... Dacă mărești piatra, se supără cei din dreapta și cei din stânga... Acolo sunt toți deopotrivă...
OANA: Cine se supără?
ȘTEFAN: Meștere, păstrează măsura. N-am vrut un lucru uimitor, ci cumpănit. Nu-ți dau pe mână sufletul, ci trupul. (Meșterul pietrar iese prin stânga.)
OANA: Trupul ?
ȘTEFAN: Cum ? Să-i dau lui să-mi împodobească sufletul ?
OANA: Sufletul ? Dar ce om ar mai născoci când Dumnezeu n-a mai avut ce dărui ?
ȘTEFAN: Taci... Simt ce e durerea...
ȘTEFAN, DOAMNA MARIA, îmbrăcată în alb, și OANA.
DOAMNA MARIA (vine din dreapta): Demult te-ai deșteptat ? M-ai păgubit într-o clipă cu ce nu mi-ar da veacurile...
ȘTEFAN: Care veacuri, buna mea Marie ? Ale trecute sau ale ce vor veni ? Din ale trecute ai ieșit, nu puteai pierde din ceea ce n-ai învățat. Cele viitoare ? Care înțelept nu va zice ca ecleziastul: o sută de ani ca ziua de ieri ? Oană... un pahar de apă... o... o... o !... Așa-mi placi, Mario !
DOAMNA MARIA: Ce te-a durut, măria-ta ?
ȘTEFAN: Pe mine ? Tot... Pe mine ? Nimic.
DOAMNA MARIA: Ți-e cald ?
ȘTEFAN: Nu.
DOAMNA MARIA: Ți-e frig ?
ȘTEFAN: Nu.
DOAMNA MARIA: Cum te simți ?
ȘTEFAN: Ca doi oameni care ar ieși din același om. Unul rănit, celălalt mândru. Mi-e milă de cel rănit, mă duc după cel mândru...
Cei de sus. Hatmanul ARBORE, postelnicul TOADER vin din stânga.
HATMANUL ARBORE: Ce mai faci, măria-ta ?
ȘTEFAN: Ce mai face paharnicul Ulea ?
HATMANUL ARBORE: El ? sănătos.
ȘTEFAN: Adevărat? E mai bolnav ca mine.
POSTELNICUL TOADER: Mai mult se făcea...
ȘTEFAN: Ieri ? Nu se făcea, se pregătea să facă... Umbla încet să nu-l simță nimenea... Cum vi se pare vorba lui ?
HATMANUL ARBORE: Nu i s-aude glasul. Șoptește, nu vorbește.
ȘTEFAN: Și ce șoptește ?
HATMANUL ARBORE: Nimicuri.
OANA: Nimicuri ?
ȘTEFAN: Dar ce șoptește, Oană ?
OANA: Știu eu, măria-ta ?
ȘTEFAN: Firește că tu nu știi, cum e firesc să știe portarul Sucevei...
HATMANUL ARBORE: Ce să știu, măria-ta ?
ȘTEFAN: Luați seama la Ulea, la Drăgan și la Stavăr... Bogdan ce face ?
POSTELNICUL TOADER: Împotriva voinței lui, ceea ce i-a poruncit măria-ta. Scrise lui Vladislav.
ȘTEFAN: Eu nu dau porunci domnului meu...
DOAMNA MARIA: Dar fiului tău ?
ȘTEFAN: Până ieri, el asculta, de ieri încoa eu ascult...
POSTELNICUL TOADER: Au să vie doftorii, măria-ta.
HATMANUL ARBORE: Și noi...
ȘTEFAN: O să s-adune țara, și voi slujiți domnului, nu omului, lui Bogdan, nu lui Ștefan... Să nu se țeasă vro urzeală...
HATMANUL ARBORE: Împotriva cui ?
ȘTEFAN: Împotriva voinței mele de când eram domn...
HATMANUL ARBORE: Voința ta, doamne ? Ca apele Ceahlăului când se umflă primăvara. Ce zăgaz n-ar rupe ? Cine să puie piepturile ?
ȘTEFAN: Ulea... Drăgan... Stavăr...
HATMANUL ARBORE: Dar n-a ruginit sabia care a slujit lui Ștefan !
ȘTEFAN: Ho ! domol, Arbore... domol... Vârâți-vă printre cei ce se adună și spuneți că voința mea e să nu curgă sângele pe locașul meu ohavnic ... (Ies Arbore și Toader prin stânga.)
OANA (lui Arbore): Temeți-vă de oamenii care șoptesc.
ȘTEFAN, DOAMNA MARIA, OANA, clucerul MOGHILĂ, doftorul CESENA, doftorul KLINGENSPORN și doftorul ȘMIL cu niște legături în mână. Toți intră prin dreapta.
ȘTEFAN: Sunteți câteșitrei ? Să cunoaște că v-ați culcat târziu...
DOFTORUL ȘMIL: Și după ce s-ar cunoaște, măria-ta ?
ȘTEFAN: Ochii trași... o ! o ! o !... Șmil... parcă un zugrav ți-ar fi încondeiat chipul... Ca un mucenic...
DOFTORUL ȘMIL: Ca un mucenic ? Eu ? Ca un mucenic ?
CLUCERUL MOGHILĂ: La măria-ta, nu se cunoaște.
ȘTEFAN: Nu se mai cunoaște... Nu te gândi la zilele d-acuși, ci la întruchipările de mai-nainte...
CLUCERUL MOGHILĂ: Totdeauna, ai fost ca totdeauna !
ȘTEFAN: Acu, ca niciodată... Șmil, dar ce sunt fașele acelea ?
DOFTORUL ȘMIL: Astea ? Pentru un copil sau pentru un om mare...
ȘTEFAN: A?... Pentru un bătrân căzut în copilărie... A ?
DOFTORUL ȘMIL: Care bătrân ? Care copil ?
ȘTEFAN: Ho ! Șmil... uită-te bine...
DOFTORUL ȘMIL: Iacă mă uit...
ȘTEFAN: Și nu-i vezi ?
DOFTORUL ȘMIL: Ce să văz ?
ȘTEFAN: N-ai dormit bine, Șmil...
OANA (nemaiputându-se stăpâni, cade în genunchi): Măria ta...
ȘTEFAN: Iacă bătrânul... Iacă și copilul... Un copil parcă ar fi al meu... parcă... (Îi bagă mâna prin păr.) De mătase... învolt... ca un fum cald prin care ar trece razele soarelui...
OANA: Și ce vor doftorii, măria-ta ?
ȘTEFAN: Vor să te sărut... (O sărută.) Nu-i așa Șmil ?
DOFTORUL ȘMIL: S-o săruți ? La asta mă gândeam !
ȘTEFAN: Mario... Oană... (oftează lung)... ieșiți... Vă chem eu...
DOAMNA MARIA: Ah !
OANA: Cum oftă, milostivul...
* * *
Urmează Apus de soare (10)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Vizitele voastre mă bucură, părerile voastre mă interesează. Vă mulțumesc !