PRINȚUL BROSCOI / Prințul fermecat (1)

de frații Grimm.

A fost odată ca niciodată un împărat care avea mai multe fete, toate frumoase ca nişte zâne. Cea mai mică dintre ele însă era atât de frumoasă că până şi soarele, care văzuse multe, se oprea în loc privind-o şi minunându-se de atâta frumuseţe.

Lângă palatul împărătesc se întindea o pădure adâncă şi întunecoasă, iar în pădure, la umbra unui tei bătrân, se putea vedea o fântână. În zilele cu căldură mare, cea mai mică dintre fetele împăratului se ducea în pădure şi se aşeza lângă fântână, să se răcorească. Şi atunci când începea să se plictisească, scotea dintr-un buzunar o minge de aur, o arunca în sus şi o prindea din zbor, apoi o arunca iarăşi. Acesta era joccare-i bucura cel mai mult inima.
Odată însă s-a întâmplat ca mingea să-i cadă tocmai în fântâna cea răcoroasă şi adâncă. Fata de împărat o urmări cu privirea, dar mingea pieri de parcă n-ar fi fost. Iar fântâna era tare adâncă ! Atât de adâncă, de nu-i puteai zări fundul.

Atunci domniţa începu să plângă-n hohote, neputând în niciun chip să-şi aline amărăciunea. Şi cum plângea ea aşa, numai ce se aude că îi strigă cineva din apropiere:

– Ce ţi s-a întâmplat, domniţă ? Plângi că s-ar muia şi pietrele de mila ta !

Fata privi în jur, vrând să afle cine îi vorbise, dar nu văzu decât un broscoi, care tocmai atunci îşi scosese capul bubos din apă şi-o privea cu nişte ochi cât cepele.

– Ah, tu erai, broscoiule ! se miră ea. Uite, plâng că mi-a căzut mingea de aur în fântână.

– Nu mai plânge şi şterge-ţi lacrimile ! îi zise broscoiul, că am să te ajut. Dar vorba e: ce-mi dai, dacă-ţi aduc din apă jucăria ?

– Orice doreşti, dragul meu broscoi: rochiile mele, pietrele mele nestemate, mărgăritarele, chiar şi coroana de aur pe care o port pe cap, de-o pofteşti cumva !

Broscoiul o ascultă pe gânduri, apoi grăi:

– Nu-mi trebuie nici rochiile, nici mărgăritarele, nici pietrele nestemate, nici coroana ta de aur. Dar dacă ai încerca să mă iubeşti, dacă mi-ai îngădui să-ţi fiu prieten şi tovarăş de joacă, să stau lângă tine la măsuţa ta, să mănânc din farfuria ta de aur, să beau din paharul tău şi să dorm în pătuţul tău, dacă îmi făgăduieşti toate astea, cobor în fântână şi-ţi aduc mingea.

– Îţi făgăduiesc, îţi făgăduiesc tot ce vrei, numai să-mi aduci mingea ! spuse domniţa. 
Dar în aceeaşi vreme, fata îşi zicea în sinea ei: „Ce tot îndrugă nerodul ăsta de broscoi ! Că doar i-e sortit să se bălăcească în apă cu cei de-o fiinţă cu el şi să orăcaie întruna. Cum poate unul ca el să-mi fie mie prieten ?!…”

Cum o auzi pe domniţă făgăduindu-i tot ce dorea, broscoiul intră-n fântână şi, cât ai bate din palme, ieşi iar deasupra apei cu mingea de aur în gură, şi-o zvârli în iarbă. Fata de împărat să sară în sus de bucurie, nu alta, când îşi revăzu jucaria ei dragă.

O ridică şi, fără să îi spună broscoiului un singur cuvânt de mulţumire, o rupse la fugă.

– Stai, stai, nu fugi! striga în urma ei broscoiul. Ia-mă şi pe mine, că nu pot să alerg atât de repede!

Dar în zadar orăcăia broscoiul cât îl ţineau puterile, că fata de împărat nu se sinchisea de el. Şi, cu cât se apropia mai mult de casă, cu atât fugea mai tare. Îşi uitase cu desăvârşire de bietul broscoi, iar acesta, neavând încotro, se înapoie și se lăsă din nou să cadă pe fundul fântânii.

* * * 

Sursa foto

Urmează Prințul broscoi (2)