O scrisoare pierduta (10)

de Ion Luca Caragiale. 

Urmare la O scrisoare pierdută (9).

ACTUL IV

SCENA IV

TIPĂTESCU singur

Și-l aleg pe d. Agamiță Dandanache ! Iaca pentru cine sacrific de atâta vreme liniștea mea și a femeii pe care o iubesc… Unde ești, Cațavencule, să te vezi răzbunat ! Unde ești, să-ți cer iertare că ți-am preferit pe onestul d. Agamiță, pe admirabilul, pe sublimul, pe neicusorul, pe puicusorul Dandanache... Ce lume ! ce lume ! ce lume !...

SCENA V

TIPĂTESCU, ZOE, apoi PRISTANDA

ZOE (coborând precipitat treptele) : Ai auzit, Fănică ? Ai auzit ? Onestul tău d. Agamiță, care reușește, care triumfează, păstrează scrisoarea... Ce trebuie să facă onestul Cațavencu, care n-a reușit, care-și mușcă acuma mâinile, își mestecă turbarea și mă ochește din cine știe ce ascunzătoare ? (agitată) A ! mi-e groază să mă gândesc. Ce face Cațavencu ? unde e ascuns șarpele ? de unde o să-și arunce veninul asupra mea ?

TIPĂTESCU: Zoe ! Zoe ! fii bărbată...

ZOE (înecată) : Nu mai pot, nu mai pot. Vorbele lui Dandanache mi-au luat toată puterea, mi-au frânt inima... A ! înnebunesc de frică. (Își ascunde obrazul.)

PRISTANDA (venind repede din stânga) : Coană Joițico ! coană Joițico !...

TIPĂTESCU: Ghiță !

ZOE (tresărind) : Ghiță... Ce e ? Spune !

PRISTANDA (oprindu-se) : Coană Joițico, voiam să...

ZOE (fierbând) : Spune, nu mă chinui ! Ce e ? A publicat-o ? dă-mi-o s-o văz ! (foarte agitată) dă-mi-o, s-o văz !

TIPĂTESCU: Zoe ! ești nebună !

PRISTANDA (aparte) : Curat nebună !

ZOE: Da, sunt nebună ! și ție trebuie să-ți mulțumesc de asta.

PRISTANDA (căutând s-o calmeze) : Nu, coană Joițico, nu e nimica, nu e nimica publicat... „Răcnetul" nici n-a apărut astăzi... După ce a fugit Cațavencu, dăscălimea s-a apucat la ceartă, s-au bătut, l-au bătut pe popa Pripici, și nici vorbă să mai scoață gazeta... S-a spart partidul independent... s-a spart ! (Încet Zoii, trecând spre Tipătescu.) Am să vă spun ceva secret, acu numaidecât !

TIPĂTESCU: Nu spuneam eu ! Dar Cațavencu ?

PRISTANDA: Nu l-am găsit, coane Fănică, parcă a intrat în pământ. (Bătându-se repede pe frunte ca și cum și-ar aduce aminte de ceva) A ! ce-am uitat ! Să mă iertați, sărut mâna, coane Fănică... Ministrul... nu, miniștrii, toți șapte, vă cheamă la telegraf numaidecât... de-aia vă căutam așa de zor...

TIPĂTESCU: La telegraf ? Ce mai vor de la mine ?

PRISTANDA: Nu știu, dar bate telegraful de un ceas, coane Fănică, trebuie să mergeți.

TIPĂTESCU: A, blestemată politică... Zoe ! Zoe, curaj, mă duc...

ZOE: Du-te.

TIPĂTESCU: Mă-ntorc îndată. (Îi sărută mâna.) Zoe, fii cuminte ! Nu suntem pierduți; n-ai grijă; la revedere ! (Pleacă prin fund.)

ZOE: La revedere !... A !... cum pot să iubesc pe omul ăsta ! (Cade pe gânduri. Pristanda urmărește pe Tipătescu până la ieșire și se uită după el până se depărtează.)

SCENA VI

ZOE, PRISTANDA

PRISTANDA (după ce s-a asigurat că Tipătescu s-a depărtat, coboară degrab') : Coană Joițico !

ZOE (tresărind) : Ai ! Ghiță ! iar m-ai speriat... Ce e ? ce vrei ? du-te ! lasă-mă-n pace !

PRISTANDA: Sărut mâna, coană Joițico, nu vă supărați. (Foarte cu binișorul) Este cineva,... cineva, pe care-l știți d-voastră bine,... așteaptă aici... ar voi să vă vorbească... dar numai d-voastră... De-aia eu l-am trimis pe conul Fănică la telegraf, pentru ca să rămâneți d-voastră singură... Am mințit... nu-i adevărat că-l cheamă miniștrii... Știu că o să mă ocărască, o să mă bată că l-am trimis la cai verzi pe păreți, dar lasă să mă ocărască... să mă bată... Nu e mai-marele meu ? Nu e stăpânul meu, de la care mănânc pâine eu și unsprece suflete ? L-am mințit, dar pentru binele d-voastră, coană Joițico... Îl primiți ?... da ?

ZOE (care a stat pe gânduri și n-a ascultat tirada lui Pristanda) : Pe cine să primesc ?

PRISTANDA: Pe cine - pe cine ?... pe d. Nae Cațavencu...

ZOE (sărind din loc) : Pe Cațavencu ? E aici ? Unde e, Ghiță ? Să vie acu, numaidecât: mergi, adu-l iute. (E în culmea nerăbdării.)

PRISTANDA: Ascult ! (merge în fund la stânga și aduce pe Cațavencu) Poftim stimabile, poftim. (Îl introduce și iese repede.)

SCENA VII

ZOE, CAȚAVENCU

ZOE (repezindu-se la el) : D-le Cațavencu, ai voit să mă pierzi pe mine și te-ai pierdut și pe d-ta. La ce-ai fugit, pentru Dumnezeu ! la ce-ai dispărut ? Fănică are în mână o poliță, ale cărei giruri le-ai plastografiat, ca să ridici cinci mii de lei de la Societate... Știi ?

CAȚAVENCU: Știu, madam, că o are, (dezolat) știu, dar ce e de făcut ?

ZOE: Om nebun ! ți-ai pierdut mințile ? mai întrebi ce e de făcut ! Nu știi ? Să-ți dau polița: scapă-mă, să te scap ! să schimbăm: dă-mi scrisoarea...

CAȚAVENCU (dezolat) : Madam ! madam ! peste putință...

ZOE: Ce ?

CAȚAVENCU: Scrisoarea d-voastră...

ZOE: Ei ?

CAȚAVENCU: N-o mai am !...

ZOE: Nu se poate !...

CAȚAVENCU: N-o mai am !...

ZOE: Minți !

CAȚAVENCU: Nu minț; n-o mai am !...

ZOE: Nenorocitule ! ce ai făcut-o ?

CAȚAVENCU: Am pierdut-o !

ZOE (dând un țipăt și uitându-se pierdută în toate părțile) : A ! de ce nu pot să te omor !

CAȚAVENCU: Omoară-mă, madam, omoară-mă, dar nu e vina mea !

ZOE: Cum ai pierdut-o ? când ai pierdut-o ? unde ai pierdut-o ?

CAȚAVENCU: În scandalul, în bătaia de alaltăieri seara, de la întrunire, cine nu știu… mi-a smuls pălăria din cap... scrisoarea o aveam în căptușeala pălăriei...

ZOE: Care va să zică, adevărat ai pierdut-o ?

CAȚAVENCU: Da !

ZOE: Mi-ai pierdut scrisoarea... și nu știi, nu bănuiești pe unde poate rătăci scrisoarea mea ?

CAȚAVENCU: Nu.

ZOE: Nu ?

CAȚAVENCU: Nu...

ZOE (desperată) : A ! ești un om pierdut !... pierdut !... Eu poate că mai scap... căci poate să mai scap ! dar d-ta... (cu putere) d-ta ești pierdut !... Când te-a arestat Fănică, te-am scăpat eu... acuma te arestez eu și n-ai să scapi decât atunci când mi-oi găsi scrisoarea... pentru că poate să mai ai noroc s-o găsesc... Roagă-te la Dumnezeu s-o găsesc... A ! s-a întors jocul, d-le Cațavencu... începe să te părăsească norocul și să mai treacă și-n partea noastră... A ! ești pierdut ! da, pierdut !... (strigând în fund) Ghiță ! Ghiță !

CAȚAVENCU: Doamnă, Pentru Dumnezeu ! (se uită-n toate părțile)

ZOE: Ghiță ! (cătră Cațavencu) Nu te uita pe unde să scapi... Nu mai e scăpare: plastografii dovediți nu mai au scăpare... s-a mântuit... Ghiță ! Ghiță ! (Merge strigând în fund și se-ntâlnește piept în piept cu Cetățeanul turmentat.)

SCENA VIII

ACEIAȘI, CETĂȚEANUL TURMENTAT cu pălăria albă a lui Cațavencu

CETĂȚEANUL (intrând și coborând foarte bine dispus) : Nu e Ghiță, eu sunt...

ZOE: Ce cauți ?

CAȚAVENCU (aparte) : Pălăria mea !

CETĂȚEANUL: Pe d-voastră, coană Joițico !

ZOE: Ce vrei cu mine ?

CETĂȚEANUL: Ei! uite și d. Nae. Salutare onorabile !

ZOE (nervoasă) : Ce vrei ? spune ce vrei ?

CETĂȚEANUL: Ce vreu eu, bine vreu. Eu am o vorbă: o mie de ani pace ! (Gest de impaciență din partea femeii) Eu, coană Joițico, am găsit o scrisoare.

ZOE: Pe care ai lăsat-o să ți-o fure onorabilul d. Cațavencu…

CAȚAVENCU (zdrobit) : Doamnă !

CETĂȚEANUL: Las-o aia; ...am mai găsit una !…

ZOE: Ei, ce-mi pasă !

CETĂȚEANUL: Nu vă suparați, coană Joițico, să vedeți... nu v-am spus tot. Eu până să nu intru în politică, cum am zice, care va să zică până să nu deviu negustor și apropitar, am fost împărțitor... la poștie... mă cunoaște conul Zaharia !

ZOE: Ei ! ieși odată și lasă-mă... Ghiță !

CETĂȚEANUL: Și d-atunci, care va să zică, eu dau scrisoarea după andresă. Dacă nu găsesc andrisantul, scriu pe ea cu plaivaz: „andrisantul necunoscut", ori „nu se află", ori „mort", care va să zică fiecare după cum devine... (Zoe se plimbă impacientată în fund) dar dacă găsesc andrisantul, i-o dau andrisantului... Bunioară acuma... Eu am găsit alaltăieri, în învălmășeala de la primărie, o pălărie...

ZOE (coborând) : O pălărie ?

CAȚAVENCU (aparte) : Mizerabilul...

CETĂȚEANUL: O pălărie, da, asta... și astăzi tot îndesând-o pe capul meu s-o potrivesc - că mi-era strâmtă - am vrut să-i scot căptușeala s-o mai lărgesc... când colo în căptușeală peste ce dau ?

ZOE: O scrisoare !

CAȚAVENCU: O scrisoare !

CETĂȚEANUL: O scrisoare, da, domnule Nae... Nu mai mergem pe la o țuică ?...

ZOE (foarte emoționată) : S-o vedem !

CETĂȚEANUL: E de la conul Fănică: andrisantul sunteți d-voastră.

ZOE: Dă-mi-o, dă-mi-o degrabă !

CAȚAVENCU: Sunt în adevăr pierdut !

ZOE: Degrabă, dacă o ai.

CETĂȚEANUL: O am, n-am pierdut-o... nu m-am mai întâlnit (sughite și arată pe Cațavencu) cu onorabilul! (Scoate scrisoarea din căptușeala pălăriei și i-o dă Zoii.)

CAȚAVENCU (aparte) : A ! mizerabilul !

ZOE (care a smucit scrisoarea) : A !

CAȚAVENCU (încet către Cetățeanul turmentat, care a trecut lângă el) : Nenorocitule ! ți-ai aruncat norocul în gârlă: te făceam om !

CETĂȚEANUL: Nu puteam... andrisantul cu domiciliul cunoscut. (arată pe Zoe)

ZOE (care s-a remis de prima emoție) : Domnule, domnule, ești un om onest, ești un om admirabil, fără pereche. Cum te cheamă, mă rog ? spune-mi... recunoștința mea...

CETĂȚEANUL: Ce trebuie să mai spui cum mă cheamă ? mă cunoaște conul Zaharia de la 11 fevruarie ! Iacă un cetățean și eu...

ZOE: Cum să-ți mulțumesc ? Ce ceri de la mine ?

CETĂȚEANUL: Să-mi spui d-ta, pentru cine votez. Iaca mai e un sfert de ceas și se închide alegerea... Eu... Pentru cine votez ?...

CAȚAVENCU (cu amărăciune) : Pentru d. Agamiță Dandanache.

ZOE (întorcându-se spre el cu o privire de dispreț și amenințare) : Domnule Cațavencu ! tot mai poți vorbi ? și încă ironic. A! ești tare, drept să-ți spui...

CETĂȚEANUL: Coană Joițico, adevărat ?

ZOE: Da, adevărat, pentru d. Agamiță Dandanache: da, adevărat; poate că e singurul adevăr pe care d. Cațavencu l-a spus în viața d-sale...

CETĂȚEANUL: Atunci mă duc să votez... (vrea să plece) dar cum îi zice ?

ZOE: D-le Cațavencu, fii bun, scrie-i, mă rog, votul acestui onest cetățean. (Cațavencu stă pe loc) Te rog... (Îi arată scrisoarea. Cațavencu trece la masă, scrie un buletin și i-l dă Cetățeanului turmentat.) Îmi dai voie ? (ia buletinul) „Agamiță Dandanache"... Bravo, d-le Cațavencu, ești un om de bună-credință...

CETĂȚEANUL (luând buletinul) : Mă duc, nu mai e vreme.

ZOE (conducându-l) : Te rog să crezi, domnule, că oricând recunoștința mea...

CETĂȚEANUL (foarte grăbit) : Nu mai e vreme... se-nchide alegerea. (Iese ducând sus biletul.)

(Zoe l-a condus cu multă amabilitate până la ieșire; se-ntoarce, se oprește în fund, își deschide corsajul, pune scrisoarea în sân, se încheie la loc și coboară încet și țintă spre Cațavencu. La fiece pas al Zoii, Cațavencu se-ndoaie de încheieturi; când ea s-a apropiat bine, se oprește țapăn înaintea lui; el cade în genuchi)

* * * 

Urmează O scrisoare pierdută (11)