D-ale carnavalului (1)

de Ion Luca Caragiale. 

Persoanele
NAE GIRIMEA, frizer și subchirurg
IANCU PAMPON
MACHE RAZACHESCU, ce-i mai zice și CRĂCĂNEL
UN CATINDAT DE LA PERCEPȚIE
IORDACHE, calfă la Girimea
UN IPISTAT
DIDINA MAZU
MIȚA BASTON
UN CHELNER
O MASCĂ
MĂȘTI, PUBLIC, SERGENȚI DE NOAPTE

Într-un carnaval, în București.

ACTUL I

Un salon de frizerie de mahala. Mobile de paie. Ușe și fereastră de prăvălie în fund. La dreapta, în planul întâi, o ușe; în planul al doilea un lavabo. Ambele planuri din dreapta sunt mascate de restul scenii printr-un „paravent".

SCENA I

IORDACHE, apoi PAMPON

IORDACHE (șade pe un scaun și dă un brici la piatră, fredonând): „Și mă cere, mamă, cere. - Cine dracul te mai cere ? - Și mă cere d-un bărbier..."

PAMPON (intrând prin fund): Aici este frizăria lui d. Nae Girimea ?...

IORDACHE (sculându-se politicos): Da, poftiți... Barba ? părul ?

PAMPON: Nimic...

IORDACHE: Atunci, poate, vă spălați la cap ?

PAMPON: Eu nu mă spăl niciodată la cap, pentru că sufăr de....

IORDACHE: De măsea ? Știi cum ți-o scoț ? Odată... pac !

PAMPON: Ei, nu de măsea... sufăr de bătăi...

IORDACHE: De bătăi ?... Știi cum le...

PAMPON: Ei ! Lasă-mă-n pace, omule; nu mă spăl la cap pentru că sufăr de bătăi de inimă. Înțelege odată că n-am venit pentru alișveriș.

IORDACHE: Atunci, pentru ce?

PAMPON: Am o trebuință cu d. Nae Girimea... Nu cumva ești d-ta?

IORDACHE: Nu, eu sunt calfă...

PAMPON: D. Nae nu este aici ?

IORDACHE: Nu, domnule; îl aștept: trebuie să vie foarte curând...

PAMPON: Atunci îl aștept și eu... Se poate ?

IORDACHE: De ce nu ? Poftiți... (ii dă un scaun)

PAMPON (după o mică pauză): Mă rog, la d-voastră se fac și abonamente ?

IORDACHE: Da: 12 rasuri 3 franci, ceva a la „vivat concurența !" Să poftească oricare daca le dă mâna; glumești d-ta ? vine un ras, ori un tuns 25 de santimuri cu pudră, unt de migdale, livantă... Pentru frezat, spălat, bătături, se plătește supliment.

PAMPON: Și biletele de abonament le aveți cu o pecetie, ca ăsta ? (arată biletul pe care-l scoate din portofel)

IORDACHE: Nu... ăsta este din ale vechi; gândesc că numai ăsta a mai rămas. (îl examinează) Pesemne că d-ta ai luat biletul ăsta demult și ai plecat din București. Trebuie să vi-l schimbăm; pe astea le-am tras din circulație.

PAMPON (punând biletul la loc): Nu; e altceva cu biletul ăsta...

IORDACHE: Până acu vreo trei luni le aveam așa, pentru iconomie adică: punea d. Nae pecetea pe o bucată de hârtie ori de mucava, și pe urmă la fiecare răsătură trăgeam cu cerneală o dungă, până se făcea douăsprece. Acu, pentru că ni s-a întâmplat o istorie cu un spițer, a hotărât d. Nae să dea la tipografie să i le facă cu numere: l-am ras ? țac ! i tai numărul.

PAMPON: Cu un spițer ? Ce istorie ?

IORDACHE: Al dracului spițerul ! Închipuiește-ți d-ta ! Lua un bilet. ÎI rădeai, trăgeai o dungă. Să zicem că asta era marți; bun ! Joi, iar o dungă; sâmbătă, alta: trei dungi. Marțea ailaltă, te uitai la bilet: numai o dungă. Peste asta mai trăgeam una; una și cu una două. Joi mai trăgeam una, care va să zică trei; bun ! Marțea ailaltă... biletul alb.

PAMPON: Alb ?

IORDACHE: De tot...

PAMPON: Cum asta ?

IORDACHE: Așteaptă să vezi, că e frumoasă... A mers așa preț de vreo zece luni de zile, până să băgăm noi de seamă... Mușterii mulți... l-ai ras, i-ai tras dunga, te culci pe urechea aia, și nu-i mai ții altă socoteală. Într-o sâmbătă seară, vine spițerul, și nu știu cum din vorbă, - era lume multă în prăvălie, - lui d. Nae i se pare că spițerul cere un bilet, și-mi zice: „Iordache, un bilet nou lui d. Frichinescu...", așa-l cheamă. Dar el... zice: „Eu bilet nou ? n-am cerut; al meu e nenceput - ..." și scoate biletul alb ca laptele... Măi, ce dracul ! Ne uităm noi lung, eu și d. Nae, la bilet... pe urmă ne uităm la spițerul, pe urmă unul la altul, și d. Nae zice: „Bine!" și-i trage o dungă. Pleacă spițerul... Zice d. Nae: „Iordache, biletul spițerului e cu scamatorie; ia să-l ținem noi de scurt: ori că ne-a luat bilete, ori că ne-a furat pecetia, ori că și-a făcut el alta pe model, că prea se-ntinde abonamentul lui ca cașcavalul prăjit..."

PAMPON: Ei, în sfârșitul sfârșitului ce era ?

IORDACHE: Stăi să vezi. Al dracului spițerul ! Asta era într-o sâmbătă. Marți dimineața, altă dungă; - dar acum le însemnam și cu tibișir pe pervazul ușii; - două; joi alta, trei, ... sâmbătă alta...

PAMPON (cam impacientat) : Patru...

IORDACHE: Joi...

PAMPON: Ei ! spune odată, că n-am vreme de stat.

IORDACHE: Parcă ziceai că aștepți pe d. Nae.

PAMPON: Bine, îl aștept, dar spune odată.

IORDACHE: Daca nu mă lași... Joi, un ras și un tuns, două dungi: cinci și cu două șapte; pe bilet șapte, pe ușe șapte. În sfârșit, sâmbătă îl raz iar; dau să scriu dunga: pe bilet erau patru și cu una acu cinci; pe ușe șapte și cu una opt. Spițerul nu știa că mijlocește contabilitate dublă. Marți, pe ușe opt și cu una nouă; pe bilet trei și cu una patru; și pe urmă joi, pândește când nu e d. Nae în prăvălie, și intră; după ce-l raz, zice: „Scrie una, că am luat bilet nou de la d. Nae..." Pe ușe nouă și cu una zece...

PAMPON: Ei ? prin urmare...

IORDACHE: Ei! prin urmare, ștergea dungile cu doftorii, cu metaluri de-ale lor de la spițărie.

PAMPON: Și cum a rămas ?

IORDACHE: N-a vrut d. Nae să facă scandal, măcar că era de un procuror ceva. D. Nae, știi, mai galant, i-a luat biletul și vreo cinci franci câți i-avea în buzunar, i-a făcut un moral bun, din porc și din măgar nu l-a mai scos, i-a tras vreo două palme și l-a dat pe ușe afară...

PAMPON (care a ascultat cu atenție, ca lovit de o inspirație) : A ! ce idee mi-a venit ! Parfumurile, odicoloanele, pomădurile, liubemurile Didinii !... Spițerul !... Da !... Zici că biletele astea le-ați tras din circulație de mai bine de trei luni ?

IORDACHE: Da.

PAMPON: Zici că d. Nae a luat înapoi biletul cu scamatoria de la spițerul ?...

IORDACHE: Da.

PAMPON: Ei ? Spițerul în vreme de zece luni cât v-a tras pe sfoară, numai cu un bilet a lucrat ?...

IORDACHE: Știu și eu ?

PAMPON: Era peste putință. Atunci ați fi băgat de seamă mai degrabă... Ia adu-ți aminte bine.

IORDACHE: De unde să-mi aduc aminte !... E de mult...

PAMPON: A ! ce idee ! să vedem ! Mă duc... mă întorc numaidecât... spune-i lui d. Nae că am să-i vorbesc... Viu cât mai degrabă. (iese în fund. La ieșire se lovește cu Mița, care intră foarte agitată) A ! pardon, madam !...

SCENA II

IORDACHE, MIȚA

MIȚA: Iordache ! Unde e Nae ?

IORDACHE: Nu știu; a plecat de azi-dimineață și până acuma nu s-a mai întors. Trebuie să vie, ca să mă pot duce și eu la masă.

MIȚA (trântindu-se pe un scaun) : Am să-l aștept și eu...

IORDACHE: Dar dacă vine târziu, eu ce să fac ? să rabd de foame ? Trebuie să închiz prăvălia și să mă duc la mâncare...

MIȚA: Nu știu, nu voi să știu de nimic... (patetică) Iordache...

IORDACHE: Ce ?

MIȚA: Iordache, sunt nenorocită...

IORDACHE: A simțit Crăcănel ceva...

MIȚA: Aș ! Crăcănel ! - îți spui că sunt nenorocită...

IORDACHE: Pentru ?

MIȚA: Nae! Nae, pe care l-am iubit, pe care l-am adorat pentru eternitate, până la nebunie... Tu știi cât l-am iubit ?

IORDACHE: Ei ! da. Ei ! ce ?

MIȚA (montându-se treptat) : Nae mă traduce.

IORDACHE: Aș !

MIȚA: Mă traduce la sigur.

IORDACHE: Fugi de-acolo !

MIȚA: La sigur... De opt zile nu l-am văzut. Îi scriu: „Bibicule, Mangafaua pleacă mâine miercuri la Ploiești, remâi singură și ambetată; sunt foarte rău bolnavă; vino, să-i tragem un chef..." Și Năică nici nu-mi răspunde. Iubește pe alta, mi s-a făcut semn. În cărți cade mereu gând la gând cu bucurie, cu dragoste, cu temei, cu întâlnire pe drum de seară cu o damă de verde.

IORDACHE: Aș ! nu mai crede în mofturile cărților, frate...

MIȚA: Trebuie s-o știu, trebuie s-o aflu... și să vedem... O să fie un scandal... dar un scandal... cum n-a mai fost până acuma în „Universul".

IORDACHE: Aș ! nu-i nimica ! ți-ai făcut spaimă de gelozie. (Dând din umeri, urcă până-n fund, unde dă piept cu Catindatul de la percepție.)

MIȚA: Un mușteriu ! poate mă cunoaște... Nu voi să mă compromentez. Trec să aștept în odaie. (Iese pe după paravan în dreapta.)

SCENA III

IORDACHE, CATINDATUL legat cu o basma la fălci

CATINDATUL (către public, coborând): Pfii ! al dracului mă doare !... dar știi cum ?... lucru mare... Nu mai merge... M-am hotărât. Trebuie s-o încerc și p-asta...

IORDACHE (care l-a urmărit, coborând înaintează un scaun până în mijlocul scenii) : Ia poftiți ! poftiți !...

CATINDATUL (hotărât): Știi s-o scoți? Scoate-mi-o !

IORDACHE: N-ai idee cum ți-o scot; până să clipești din ochi, o dată, pac !... Ia poftiți ! poftiți !...

CATINDATUL: Uf ! mersi !

IORDACHE: Ia poftiți...

CATINDATUL: Ce n-am pus, domnule ? Ce să-ți mai spui ? Ce n-am pus ? Mi-am tăbăcit gingiile... Ce n-am pus ?

IORDACHE: Ce să-i pui, domnule ? E odată vătămată, s-a isprăvit: picături de rădăcină de clește.

CATINDATUL: Ce n-am pus ?... În sfârșit, astăzi m-a învățat unul de la noi de la percepție...

IORDACHE: A ! d-ta ești de la percepție ?...

CATINDATUL: Da, catindez până la o vacanță. Nu e vorba, am cu ce trăi; am parte în bogasierie la Ploiești; îmi trimete parale nenea Iancu; dar știi, orișicât poți zice, trebuie pentru ca să-ți faci o carieră ca tânăr...

IORDACHE: Mai e vorbă...

CATINDATUL: A ! eu aș fi avut parale multe, daca nu mă-ncurcam în tratație de amor pe vremea războiului. O iubeam, o iubeam !... și ea mă traducea... cu un ofițer de itidenție.

IORDACHE: Ei, ș-acuma ?

CATINDATUL: Acuma... nu-ți spui? catindez la percepție. (mâhnit) Dar catindez de mult... Știi, catindezi azi, catindezi mâine, o lună, două, trei, un an... Bine, până când ? Nu zic să mă facă ajutor, ori reghistrat, domnule, dar măcar acolo ceva.

IORDACHE: Adică să te înainteze.

CATINDATUL: Măcar un copist de clasa a doua.

IORDACHE: Și acuma câtă leafă primiți în mână ?

CATINDATUL: Nu ți-am spus că sunt catindat ? Nimic, de doi ani de zile, nimic. (șade)

IORDACHE: Nimic ?

CATINDATUL: Nimic...

IORDACHE: Dar... reținere nu vă face ?

CATINDATUL: Asta, ce-i dreptul, nu...

IORDACHE: Tot e bine... Ei !... ia dezleagă-te.

CATINDATUL: Pentru ce ?

IORDACHE: Legat, nu poci...

CATINDATUL: Ce ?

IORDACHE: Pentru că nu poți căsca gura.

CATINDATUL: Pentru ce să casc gura ?

IORDACHE: Aminteri cum să ți-o scot ?

CATINDATUL: Ce să-mi scoți ?

IORDACHE: Ei, asta-mi place ! pentru ce ai venit aicea ?... Măseaua...

CATINDATUL: Măseaua ?

IORDACHE: Ei da, măseaua. (merge și scoate instrumentele dintr-o masă) Știi cum ți-o scot ?... până să clipești din ochi (revine lângă Catindat) odată... pac !

CATINDATUL (care s-a sculat): Uf !

IORDACHE: Șezi...

CATINDATUL: Mersi, am șezut destul...

IORDACHE: Trebuie să stai jos... ca să am loc în sus să trag... d-a-mpicioarele cum ?

CATINDATUL: N-o mai scoț... mi-a trecut.

IORDACHE: Cum ți-a trecut ?

CATINDATUL: Nu ți-am spus că m-a învățat unul de la noi de la percepție... zice c-a citit în cartea lui Matei.

IORDACHE: De la Matei citire ?

CATINDATUL: Nu vanghelistul, ăsta e altul, e doftor de bătături în Italia și face și văpsea pentru păr...

IORDACHE: Ei ?

CATINDATUL: Ei ? să zicem că mă doare ! întâi rabd cât pot... pe urmă, pui doftorii; pe urmă, daca văz că nu mai merge, mă duc hotărât la bărbier să mi-o scoață... bun ! Cum intru...

IORDACHE: Ei ! prin urmare...

CATINDATUL: Cum intru, zic serios: știi s-o scoți ? scoate-mi-o ! De par examplu, adineaori la d-ta... D-ta nici nu înțelegeai ce vreau eu... Și pe urmă, mă dau în vorbă, mai de una, mai de alta... Dar când intru, simț odată ca un cuțit (arată la falcă), cald, și pe urmă rece; pe urmă din vorbă-n vorbă, vii d-ta, subfirugul, cu cleștele: atunci deodată simț iar un cuțit... rece, și pe urmă numaidecât cald... și pe urmă nu mai simț nimic... Vezi d-ta, pesemne, nu știu cum devine care va să zică de este al naturii lucru ceva, că măseaua, în interval de conversație, de frică trece... Ei... al dracului italianul !

IORDACHE (care a ascultat cu multă atenție) : Fugi, d-le, cu superstițiile italienești... Îmi pare rău de d-ta, om tânăr !... Bine, d-ta nu vezi cum e naturelul la toate, că trebuie să aibă o bază, măcar cât de mică, dar să fie bază. Ce nu are bază cum poate să fie naturel ? ori să-mi spui d-ta că Matei ăla al d-tale - că eu nu-l cunosc - te-a învățat adică să mergi prin ploaie fără umbrelă și să zici, numai așa la un capriț, că e soare... și să nu te ude... Auzi d-ta mofturi italienești !

CATINDATUL: Așa e, decât n-are a face cu măseaua. (face o grimasă în partea măselii)

IORDACHE: Ba prea are a face.

CATINDATUL: Ba nu. (altă grimasă)

IORDACHE: Ba da, tot lucru naturel...

CATINDATUL: Ba nu !... (altă grimasă) Hait !

IORDACHE: Ce ?

CATINDATUL: Iar m-a apucat (începe să se plimbe) dar rău... rău de tot...

IORDACHE: Vezi... vorba mea... știu eu...

CATINDATUL (oprindu-se în loc din umblet și cu un ton foarte hotărât): Știi s-o scoți ? scoate-mi-o !

IORDACHE: Șezi...

CATINDATUL (hotărât): Adu cleștele. (șade)

IORDACHE (merge, ia cleștele și revine): Zi că te-a ciupit un purice... odată... pac !

CATINDATUL (uitându-se țintă la clește și apoi sculându-se) : Mi-a trecut. Ai văzut ? vorba mea... știu eu... Al dracului italianul !...

IORDACHE (plictisit) : A!

CATINDATUL (foarte mulțumit): Salutare, neică, și mersi ! (pleacă)

IORDACHE: Stai, domnule !...

CATINDATUL: Nu mai pot... e târziu... am treabă la canțilerie, am o groază de avizuri de făcut... Salutare, neică, și mersi ! (Iese repede prin fund.)

* * *

Sursa foto

Urmează D-ale carnavalului (2)