O scrisoare pierdută (5)

de Ion Luca Caragiale. 

Urmare la O scrisoare pierdută (4).

Actul II

SCENA VI

ZOE și TIPĂTESCU venind din fund

TIPĂTESCU: Zoe ! aici ești ?

ZOE: Fănică !... te așteptam... Ce ai făcut ? Ai arestat pe Cațavencu. Te-ai gândit bine la ce ai făcut ? Cum ți-a venit să faci una ca asta ? Pentru ce ai făcut-o ?

TIPĂTESCU (nervos) : Pentru ce ? pentru ce ? Tu mă întrebi pentru ce ? Pentru nerozia care ai făcut-o tu, pentru ca să evit nenorocirea pe care ai cauzat-o tu din neglijență. Se poate atâta distracție ! atâta nebăgare de seamă ! o scrisoare de amor s-o arunci în neștire într-un buzunar cu batista, și s-o pierzi ca și cum ai pierde o hârtie indiferentă, ca un afiș, după ce ai ieșit de la reprezentație... La atâta lipsă de judecată, să-ți spui drept, nu m-așteptam ! Ce Dumnezeu ! ești femeie în toată firea, nu mai ești copil. Atâta neglijență nu se pomenește nici în romane, nici într-o piesă de teatru.

ZOE: Judecă-mă, Fănică, judecă-mă... (Plânge.) Da, așa e... am fost o copilă... am făcut o nerozie fără seamăn; dar acuma trebuie îndreptată. Fănică, dacă mă iubești, dacă ai ținut tu la mine măcar un moment în viața ta, scapă-mă... scapă-mă de rușine ! Tu ești bărbat, nu-ți pasă ! Pentru tine, afișarea intrigii noastre n-ar fi o nenorocire... dar pentru mine... Fănică, gândește-te... gândește-te. (Plânge.)

TIPĂTESCU: Tocmai de-aia m-am asigurat de persoana lui Cațavencu…

ZOE: În zadar, Fănică; Cațavencu poate muri astăzi, mâine gazeta lui tot o să publice scrisoarea noastră. Dumnezeule ! Cum or să-și smulgă toți gazeta, cum or să mă sfâșie, cum or să râză !... O săptămână, o lună, un an de zile n-o să se mai vorbească decât de aventura asta... În orășelul ăsta, unde bărbații și femeile și copiii nu au altă petrecere decât bârfirea, fie chiar fără motiv... dar încă având motiv... și ce motiv, Fănică !... Ce vuiet ! ce scandal ! ce cronică infernală !... Și eu, Fănică, în timpul ăsta, ce să fac ? Să mor ? să mor dacă voiești... Pentru că după asta nu o să mai pot trăi.

TIPĂTESCU: Atunci, dacă nu e altă scăpare... Zoe ! Zoe ! mă iubești...

ZOE: Te iubesc, dar scapă-mă.

TIPĂTESCU: Să fugim împreună...

ZOE (retrăgându-se) : Ești nebun ? dar Zaharia ? dar poziția ta ? dar scandalul și mai mare care s-ar aprinde pe urmele noastre?...

TIPĂTESCU (descurajat) : Atunci nu ne mai rămâne nimica de făcut ?

ZOE: Ba da !

TIPĂTESCU: Ce ?

ZOE: Să sprijinim candidatura lui Cațavencu!

TIPĂTESCU (sărind) : Peste putință !

ZOE: Să-l alegem !

TIPĂTESCU: Niciodată.

ZOE: Trebuie.

TIPĂTESCU: O dată cu capul ! Te gândești la ce spui ? Iată pe ce depeșe am pus mâna adineaori, a adus-o la telegraf canalia care a găsit scrisoarea ta, bețivul de ieri. E o depeșe anonimă. Am oprit-o și am dat ordin la telegraf să nu mai expedieze nimica fără știrea mea; dar știu eu ce poate conține o depeșe cu cheie ?... Iată: „Trădare ! Prefectul și oamenii lui trădează partidul pentru nifilistul Cațavencu, pe care vor să-l aleagă la colegiul II. Trădare, trădare, de trei ori trădare... Mai mulți membri ai partidului…" ...Orice s-ar întâmpla, nu se poate să sprijinim pe mizerabilul, nu, nu, nu !… Spune-mi, să căutăm, să găsim alt mijloc ?

ZOE (zdrobită) : Alt mijloc nu văz,… alt mijloc nu este.

TIPĂTESCU: Atunci...

ZOE: Atunci... (înecată) lasă-mă, lasă-mă în nenorocire... lasă-mă să mor de rușine... Omoară-mă pe mine care te-am iubit, care am jertfit tot pentru tine... Iată unde m-ai adus ! iată cât plăteau jurămintele tale ! M-ai adus la moarte - pentru că (hotărâtă) mă omor înainte de izbucnirea scandalului, astăzi, acuma, aici ! - m-ai adus la moarte, și mă poți scăpa, și mă lași să mor... (Plânge.)

TIPĂTESCU: Zoe ! Zoe !

ZOE: Lasă-mă... Dacă ambiția ta, dacă nimicurile tale politice le pui mai presus de rușinea mea, de viața mea, lasă-mă ! Să mor... (Plângând.) Să mor cu siguranța că opt ani de zile m-ai amăgit în fiecare minută, că nu m-ai iubit niciodată... niciodată... niciodată...

TIPĂTESCU: Zoe ! să vedem, să ne mai gândim !

ZOE: Nu mai e vreme de gândit, Fănică ! Fiecare minută care trece mă apropie de pieire... Trebuie să te hotărăști !

TIPĂTESCU (în luptă cu el însuși) : Să mă hotărăsc ! să mă hotărăsc...

ZOE (înecată) : Adineaori, în Lipscani, am aflat de arestarea lui Cațavencu. Am alergat ca o nebună la redacție. Iată ce foaie au scos comitetul lor. (Îi dă foaia, Tipătescu o citește încet) înțelegi la ce trebuie să ne așteptăm după arestarea lui.

TIPĂTESCU: Omul ăsta își joacă viața !

ZOE: Nu și-o joacă pe a lui, Fănică, o joacă pe a mea; Pentru că încă o dată îți spui... din două una: ori tu mă iubești și eu trăiesc, și atunci lupta e peste putință cu Cațavencu — trebuie să-mi cedezi; ori nu, și atuncea mor, și dacă mă lași să mor, după ce-oi muri poate să se-ntâmple orice... (Zdrobită.) Sunt hotărâtă... (Revenindu-i deodată toată energia.) Da, sunt hotărâtă, dar nu voi să mor până nu voi fi luptat cu toate împrejurările (cu energie crescândă) și am să lupt ! și cu tine am să lupt din toate puterile, cu tine, om ingrat și fără inimă ! cu tine trebuie să lupt, pentru că acuma tu ești piedica a mai grea, care mă oprește să-mi capăt iar liniștea !... Da, sunt hotărâtă, și trebuie să biruiesc tot, și pe tine... așa de hotărâtă sunt, încât adineaori am poruncit lui Ghiță să meargă să dea drumul lui Cațavencu și să-l poftească aici din partea mea...

TIPĂTESCU: Femeie nebună ! Ce ai făcut ?

ZOE: Am făcut ce am crezut că trebuie să fac. Dacă tu nu vrei să sprijini pe Cațavencu, dacă tu nu vrei să-l alegi, ca să mă scapi -atunci eu, care voi să scap, îl sprijin eu, îl aleg eu...

TIPĂTESCU: Cum ?

ZOE: Da, îl aleg eu. Eu sunt pentru Cațavencu, bărbatul meu cu toate voturile lui trebuie să fie pentru Cațavencu. În sfârșit, cine luptă cu Cațavencu luptă cu mine... Aide, Fănică, luptă, zdrobește-mă, tu care ziceai că mă iubești ! Să vedem ! (Pleacă spre dreapta.)

TIPĂTESCU: Zoe !

ZOE: Lasă-mă ! (iese.)

TIPĂTESCU (urmărind-o) : Zoe ! Zoe ! (Iese după ea. O clipă scena goală.)

SCENA VII

GHIȚĂ PRISTANDA și CAȚAVENCU

PRISTANDA (apărând în fund și făcând loc cu respect lui Cațavencu să treacă) : Poftiți, cocoane Nicule, poftiți... (umilit) și zău, să pardonați, în considerația misiei mele, care ordonă (serios) să fim scrofuloși la datorie. D-voastră știți mai bine ca mine... așa e polițaiul: tată să-ți fie - trebuie să-l ridici ? îl ridici ! n-ai ce-i face: e misie. De aia (foarte rugător) mă rog să pardonați...

CAȚAVENCU: Îmi pare rău, Ghiță, că mai stăruiești cu scuzele tale... Adică noi nu știm cum merge poliția ? (sentențios) Într-un stat constituțional un polițai nu e nici mai mult nici mai puțin decât un instrument !

PRISTANDA: Curat instrument !

CAȚAVENCU: Nu brațul care lovește, voința care ordonă e de vină... Eu chiar am scris un articol în privința asta. Nu știu dacă l-ai citit ?

PRISTANDA: Trebuie să-l fi citit, coane Nicule; eu gazeta d-voastră o citesc ca Evanghelia totdauna; că să nu vă uitați la mine... adică pentru misie... (misterios) altele am eu în sufletul meu, dar de ! n-ai ce-i face: famelie mare, renumerație după buget mică...

CAȚAVENCU: Și în sfârșit, cum ar fi posibil martiriul, dacă n-ar exista călăul ?

PRISTANDA: Curat, coane Nicule !

CAȚAVENCU (schimbând tonul) : Cetățene, nu uita condiția cu care am venit aici ! Am venit în casa prefectului, nu voi însă să dau ochii cu el, nu mă pot așa de ieftin compromite. Am venit chemat de doamna Trahanache, pe dânsa voi s-o văz.

PRISTANDA: Mai e vorbă, coane Nicule, pe coana Joițica, pe dumneei... conul Fănică nici nu e aicea... Poftiți, poftiți, ședeți, coane Nicule, mă duc să spui coanii Joițichii că ați venit... (Vrea să plece.)

CAȚAVENCU: Poți să-i adaogi chiar că mă grăbesc să mă întorc în temnița unde m-a aruncat dizgrația dumneei.

PRISTANDA: Ascult. (Aparte.) Mare pișicher ! Strajnic prefect ar fi ăsta! (Iese aruncând priviri furișe de admirație cătră Cațavencu.)

SCENA VIII

CAȚAVENCU singur

În sfârșit, capitulează ! Se putea altfel ?... Iubitul, scumpul, venerabilul nenea Zaharia (râde) parcă-l auz deseară proclamându-mă candidat al colegiului. Sărmanul Farfuridi !... (Grav.) Scopul scuză mijloacele, a zis nemuritorul Gambetta !... Amabilul Fănică trebuie să facă venin de moarte... atât mai bine pentru mine ! Își pierde mințile, atât mai rău pentru el ! Mă arestează, atât mai bine pentru mine ! Coana Joițica, mai cuminte ca toți, mă cheamă, și eu, politicos, iată-mă, gata să-i sărut mâna cu respect... Mă rog, n-ai ce-i face: mâna care-ți dă mandatul !... Dar... unde e coana Joițica ?... nu văz pe coana Joițica... (Se-ntoarce spre fund, apoi spre stânga, în fine spre dreapta. În momentul acesta apare Tipătescu în ușa din dreapta, unde stă un moment nemișcat. Gest de surpriză din partea lui Cațavencu. Aparte.) Tipătescu ! O preferam pe ea !

SCENA  IX

CAȚAVENCU, TIPĂTESCU

TIPĂTESCU (a apărut în dreapta cu aerul încruntat și pumnii încleștați, a stat în ușe, a mers apoi liniștit la ușa din fund, măsurând din ochi pe Cațavencu, și s-a oprit în fund un moment; aparte) : Ține-mă, Doamne !

CAȚAVENCU (jenat) : Stimabile domn, scuzați-mă dacă v-ar părea că mă prezint la d-voastră astfel, într-un mod neregulat... Trebuie să vă spun că am fost adus aici din arest de polițaiul d-voastră, după ordinile... și nu m-așteptam să vă întâlnesc...

TIPĂTESCU (aparte) : Impertinent !

CAȚAVENCU: Pentru că mi se spusese că eram chemat de... altfel nici nu aș fi venit... în fine, dacă sunt aici prizonier, rămâi... dacă sunt liber - și nu cer nimic mai mult - mă retrag îndată...

TIPĂTESCU (care a tot bătut din călcâi cu impaciență, coboară încet, rar și cu dinții strânși) : Iubite și stimabile d-le Cațavencu, nu înțeleg pentru ce între doi bărbați, cu oarecare pretenție de seriozitate, să mai încapă astfel de meșteșuguri și rafinării de maniere, astfel de tirade distilate, când situația lor e așa de limpede... Eu sunt un om căruia-i place să joace pe față... Să-mi dai voie să-ți spui ceva... Ia poftim, ia poftim, mă rog. (Îi oferă un scaun. Aparte) Să fiu cuminte. Ce bine că-i Zoe dincolo !

CAȚAVENCU: Stimabile domn, d-tale îți place să joci pe față, primesc; mie-mi place să joc scurt, scurt. (Gest de retezare) Situația noastră o putem dezlega numaidecât. (Tipătescu îi oferă jețul, el îl respinge ușor.) Mulțumesc !

TIPĂTESCU (același joc) : Ia poftim, mă rog, ia poftim !

CAȚAVENCU (același joc) : Mulțumesc!

TIPĂTESCU (privind țintă la Cațavencu și cu tonul mârâit) : Poftim de !...

CAȚAVENCU (care s-a retras puțin, cedează în sfârșit și cade pe fotoliu cam fără voie) : Mulțumesc.

TIPĂTESCU: Așa. (Șade aproape de el, Cațavencu se cam retrage. Tipătescu se îndeasă spre el, Cațavencu același joc, și iar.) Astfel dar, onorabile domn, d-ta, - prin ce mijloace nu-mi pasă ! - posedezi o scrisoare a mea, care poate compromite onoarea unei familii...

CAȚAVENCU (gest) : A !

TIPĂTESCU: Mă iartă că te-am ofensat. Să fiu și mai scurt… Iată: d-ta ești un om practic, d-ta posedezi un lucru care-mi trebuie mie. Eu viu și-ți zic: (cu multă afabilitate) mă rog, onorabile domn, ce-mi ceri d-ta în schimbul acelui lucru ?

CAȚAVENCU (naiv) : Cum, nu știi ?

TIPĂTESCU (asemenea) : Nu...

CAȚAVENCU (asemenea) : Nici măcar nu vă dă-n gând ?

TIPĂTESCU (asemenea) : Nu... d-aia întreb...

CAȚAVENCU: Stimabile domn, (cu dignitate) un om politic...

TIPĂTESCU (cu pofidă) : Adică d-ta...

CAȚAVENCU: Dă-mi voie... Un om politic trebuie, mai ales în niște împrejurări politice ca acelea prin care trece patria noastră, împrejurări de natură a hotărî o mișcare generală, mișcare ce, dacă vom lua în considerație trecutul oricărui stat constituțional, mai ales un stat tânăr ca al nostru…

TIPĂTESCU (impacientat, bătând din călcâi) : Mă rog, onorabile, încă o dată... (răspicat) ce-mi ceri d-ta în schimbul acelei scrisori ? Scurt ! scurt ! (Repetă gestul de retezare al lui Cațavencu.)

CAȚAVENCU: Ei ?... dacă este așa, dacă voiești scurt, iată: voi (rugător) să nu mă combați, ceva mai mult, să-mi sprijini candidatura...

TIPĂTESCU (vrând să izbucnească) : Candidatura d-tale ! (Stăpânindu-se.) Onorabile domn, nu ți se pare că ceri prea mult ?...

CAȚAVENCU: Atuncea d-ta, care mi-ai propus schimbul, care-mi faci întrebarea, trebuie să răspunzi...

TIPĂTESCU (apropiindu-se și îndesându-se înspre Cațavencu, se repetă jocul de scenă de mai sus) : Ba zău, spune, nu ți se pare prea mult ? 'Ai ? Ce zici ?

CAȚAVENCU (naiv) : Nu.

TIPĂTESCU (cu insinuare) : Dacă s-ar retrage Comitetul permanent și am rezerva un loc pentru prea iubitul d. Cațavencu ?...

CAȚAVENCU (zâmbind și cu bonomie) : E un nimic, stimabile...

TIPĂTESCU: Dacă în postul de advocat al statului s-ar numi același d. Cațavencu ?...

CAȚAVENCU (asemenea) : E puțin, onorabile...

TIPĂTESCU: Dacă în locul de primar, vacant acum, și în locul de epitrop-efor la Sf. Nicolae s-ar numi tot nenea Cațavencu ? 'Ai ? (Cațavencu surâde cu un gest de refuz) Și dacă și moșia „Zăvoiul" din marginea orașului...

CAȚAVENCU (zâmbind asemenea) : Dă-mi voie, stimabile, un om politic trebuie, este dator, mai ales în împrejurări ca acele prin care trece patria noastră, împrejurări de natură a hotărî o mișcare generală, mișcare (mângâie și umflă cuvintele distilându-și tonul și accentul) ce, dacă vom lua în considerație, trecutul unui stat constituțional, mai ales un stat tânăr ca al nostru, de abia ieșit din...

TIPĂTESCU (bătând impacient din călcâi și întrerupându-l) : Ei ! să lăsăm frazele, nene Cațavencule ! Astea sunt bune pentru gură-cască... Eu sunt omul pe care d-ta să-l îmbeți cu apă rece ?... Spune, unde să fie ! bărbătește: ce vrei de la mine ? (Se ridică fierbând.)

CAȚAVENCU (ridicându-se și el) : Ce vreau ? ce vreau ? Știi bine ce vreau. Vreau ce mi se cuvine după o luptă de atâta vreme; vreau ceea ce merit în orașul ăsta de gogomani, unde sunt cel d-întâi... între fruntașii politici... Vreau...

TIPĂTESCU (fierbând) : Ce vrei ?

CAȚAVENCU (asemenea) : Vreau... mandatul de deputat, iată ce vreau: nimic altceva ! nimic ! nimic ! (după o pauză, cu insinuare caldă și crescândă) Mi se cuvine !... Te rog !... Nu mă combate... Susține-mă... Alege-mă. Poimâine, în momentul când voi fi proclamat cu majoritatea cerută,... în momentul acela vei avea scrisoarea (cu multă căldură)... pe onoarea mea !

TIPĂTESCU (aproape să izbucnească) : Pe onoarea ta?... Și dacă nu pot să te aleg ?...

CAȚAVENCU: Poți !

TIPĂTESCU (pierzându-și cumpătul din ce în ce) : Și dacă nu voi ? - zi că nu voi să te aleg ?

CAȚAVENCU (îndârjit) : Trebuie să vrei.

TIPĂTESCU (d-abia mai stăpânindu-se) : Uiți că nu e bine să te joci cu un om ca mine astfel. Nu ! nu ! nu voi să te aleg !

CAȚAVENCU: Trebuie!

TIPĂTESCU: Nu !

CAȚAVENCU: Trebuie să vrei, dacă ții câtuși de puțin la onoarea...

TIPĂTESCU (izbucnind) : Mizerabile ! (Cațavencu face un pas înapoi.) Canalie nerușinată! Nu știu ce mă ține să nu-ți zdrobesc capul... (Se repede, ia un baston de lângă perete și se întoarce turbat către Cațavencu.) Mișelule ! trebuie să-mi dai aci scrisoarea, trebuie să-mi spui unde e scrisoarea... ori te ucid ca pe un câine ! (Se repede năvală la el. Cațavencu ocolește masa și canapeaua, răstoarnă mobilele și se repede la fereastră, pe care o deschide de perete îmbrâncind-o în afară.)

CAȚAVENCU (tremurând, strigă la fereastră în afară) : Ajutor ! Săriți ! Mă omoară vampirul ! prefectul asasin ! ajutor !

* * * 

Urmează O scrisoare pierdută (6)