Sărmanul Dionis (9)

de Mihai Eminescu

Urmare la Sărmanul Dionis (8)

El trimisese scrisoarea. Sta în fereastră neliniștit, parecă aștepta sentința de moarte, nu știa ce să gândească, nici gândea ceva, era un amestec fără șir de icoane turburi, îmbătătoare. Ah ! el ceruse dispreț și spera amor.

Ea se ivi în fereastră. El se retrase după perdea, ca s-o observe. Ochii lui se uscau de ardoare și sclipeau cu o bolnavă dorință; ea se ivi frumoasă, ochii ei cei mari și adânci erau plini de lacrimi, și se uită înaintea ei, în mâinile unite și lăsate în jos țiind scrisoarea și în față cu-o expresie indecisă, înecată de dorința de-a plânge ca un copil vinovat. El se arătă în fereastră, și ochii ei painjiniți de lacrimi se îndreptară spre el... adânci, miloși, plutitori... Ea boți scrisoarea cu mâna, o duse la inimă... și... o durere ascuțită, crudă îi pătrunse inima lui; părea că i se rupe viața, i se taie în două inima, o negură albă îi cuprinse vederea... ș-apoi nimic... nimic. El căzuse cât era de lung pe podeaua camerei lui.

Copila fugi speriată din fereastră.

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

- Ce scrisoare ții tu în mână, Mario ? Și cum arăți tu ? Ce ți-e ? zise un bătrân prietenos, care se ivi tocmai atunci în fereastră, ridicând cu mâna lui cea fină bărbia cea rotundă a fetei. Ea cercă a surâde, dar atât de dureros și atât de îngrijit...

- Arată!... El îi desfăcu cu o dulce silă scrisoarea cea mototolită din mâini... se uită pe ea, și fața lui se adânci din ce în ce. Ajunse la semnătură.

- De la cine ai căpătat tu scrisoarea asta, unde locuiește omul acesta ?

Lacrimile o inundară și ea se aruncă suspinând la gâtul tătâne-său.

- Vezi, zise ea întrerupt, acolo-i sărmanul... în casa cea pustie de peste drum... l-am văzut căzând ca mort pe podele... cine știe dacă n-a și murit. Aleargă, tată... poate încă nu-i prea târziu.

- Cum arăta el ? întreabă bătrânul, preocupat cum se vede de-o cugetare complicată.

- O ! e frumos ! zise ea repede... ș-apoi își mușcă zâmbind buzele. Se mai ivi încă un om pleșuv și cu ochelari, cu care bătrânul vorbi repede și încet, arătându-i scrisoarea. Pleșuvul clătină din căpățână.

Ei coborâră iute scările și într-o clipă fură la casa de peste drum. Deși erau amândoi bătrâni, ei se grăbise astfel încât aceasta trăda viul interes ce trebuia să-l poarte pentru Dionis. Ei deschiseră ușa. Dionis era lungit la pământ, părul în dezordine, ochii închiși cu vehemență. Pleșuvul îl ridică încet de la pământ și-i dezgoli pieptul.

- Cât pe ce era să i se rumpă o vână a inimii, zise el încet. Pare foarte sensibil. O bucurie mare l-ar omorî. Nici trebuie să-l trezim măcar... Îl voi cloroforma, ca din leșin să treacă într-un somn adânc.

În vreme ce doctorul (veți fi ghicit că pleșuvul nostru biped era doctor) vorbea cu sine însuși, da din cap, ridica sprâncenele și-și urnise ochelarii pe frunte, tatăl Mariei fixa portretul din perete. Explicarea în două cuvinte: Persoana juridică care se afla acum pe mâna îngrijitoare a Esculapului nostru avea drepturi asupra unei moșteniri. Dovezi erau asemănarea cu portretul și multe alte împrejurări care nu ne interesează, legate însă de originea până acum obscură a lui Dionis. Destul că soarta lui materială din momentul acesta era schimbată.

El însuși era lungit pe pat. Capul ridicat pe perini și lăsat asupra pieptului, paloarea cea liniștită și marmorie a feței contrasta cu părul în dezordine. O mână era strâns apăsată pe inimă, ea comprima convulsiv durerea ce o simțea acolo; cealaltă spânzura pe marginea patului în jos. O manta neagră îl acoperea, prin creții căreia transpăreau delicatele și corectele lui forme. Tatăl Mariei se plecă asupra lui și-l privi cu plăcere, cu intenție.

- Aha ! gândi doctorul cu șireție.

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

O negură deasă, cenușie și sclipitoare... apoi un cer de un etern și albastru întuneric, cu stele moi de suflarea nopții, cu nouri încrețiți, cu aerul cald... și iarăși, iarăși orașul vechi cu stradele strâmte, cu casele închircite, cu streșinile mucegăite în lună, și Dan trecea repede prin strade... luna mai arunca câte o dungă prin întunericul lor... el intră în casa lui deplin conștiu despre îndelungatele lui vise.

- Și mi-a trecut prin minte, zise el, acea idee nefericită pe care Ruben o credea cu neputință în capul unui om. - Umbra lui dormea pe pat.

El citi în cartea lui Zoroastru... ea se sculă încet... cu ochii închiși... se subție... se lipi de perete și se așeză ironică, fantastică, lungă, în dreptul lui.

Dan se simțea bolnav, abătut, strivit sub greutatea cugetărilor lui. Afară de aceea un fulger îi trecuse drept prin inimă în vremea căderii lui. El simțea fulgerul junghiindu-i inima. El se lungi pe pat și s-acoperi cu rasa... Pe dinaintea lui treceau ființe ciudate pe care nu le văzuse niciodată. „Ah! gândi el - în curând voi muri, aste-s deja umbre de pe ceea lume”. Numai umbra lui proprie stătea dreaptă în perete, parcă surâdea și - ciudat ! - avea ochi albaștri. „Dracul să te ia, gândi el, și umbra mea își bate joc de mine acuma”.

Ușa se deschise și intră maestrul Ruben.

- Ce pustia, maistre, de când ai lăsat să-ți crească perciuni și de când porți caftan jidovesc ?

- Vai de mine domnule, de mult ! - de când mă țin minte, zise Ruben netezindu-și barba. Dar m-ai văzut altfel vrodată lângă Curtea veche ?

- Lângă Curtea veche... E Riven... vânzătorul de cărți, iar nu d-ta, maistre Ruben.

Ruben se uită lung la el.

- D-tale nu ți-e bine, Domnule, zise el serios.

- Eu mor, maistre Ruben... Uită-te în masa mea, acolo-s memoriile umbrei mele, a umbrei care-o vezi în perete, scrise de câtă vreme am fost în lună.

Evreul se uită lung la bolnav și clătină din cap.

- Umbra ceea a d-tale e un portret care-ți seamănă, zise el.

- Maistre Ruben, te-ai prostit rău de când nu ne-am mai văzut, zise tânărul zâmbind, ori eu am devenit o ființă superioară magistrului meu... se poate și asta.

Evreul s-apropie de scrinul ce i-l însemnase bolnavul, îi deschise săltarul și dădu într-adevăr de niște legături de hârtii galbene și veștezite, legate cu fire de ață albastră... el le scoase, se uită la ele, apoi le puse pe masă. - În momentul acesta intrară doi oameni în chilia lui pe care Dan nu-i mai văzuse. Unul din ei, pleșuv și uscat, veni să-i cerce pulsul, cellalt vorbea cu Ruben. Ruben îi arătă hârtiile... omul se uită iute prin ele... fără îndoială, zise el pentru sine... „De când îl cunoști ?” adaose întorcându-se cătră evreu.

- De mult. El cumpără de la mine cărți. În genere cele mai vechi și tot de-acele pe care nu le mai putem vinde nimănui în lume. Eu singur le cumpăram cu toptanul, biblioteci risipite ale oamenilor bătrâni a căror clironomi apoi mi le vindeau pe un preț de nimica, ca hârtie numai. Și-n asemenea cărți el răscolea c-un fel de patimă și-mi cumpăra cele mai obscure și mai fără de-nțeles. Acuma asemenea aveam câteva vechituri de astea și venisem să i le arăt, el mi le-ar fi cumpărat desigur... acum însă... l-am găsit în starea-n care-l vezi. Ș-apoi nici nu-mi mai zice: jupâne Riven, ci maistre Ruben ! D-zeu știe cum s-or fi scrântit toate celea în capul bietului om.

Bolnavul auzea toate acestea și nu știa ce înțeles să le dea. „Sunt nebuni oamenii aceștia, gândi el, și maistrul Ruben și-a ieșit cu desăvârșire din minți... nu-l mai cunosc. Aha ! gândi el în urmă, eu am murit și Ruben a venit cu medicii să-mi vândă corpul. Are drept... prin schimbările prin care am trecut, corpul meu trebuie să fi devenit fenomenal. Dar oare-s doctori acești doi ?...Îmi pare că samănă cu Satana amândoi... Ori e un om, despărțit în două arătări bătrâne cu care-și petrece șiretul Ruben pe conta mea... o jumătate cu păr și una pleșuvă. Cea pleșuvă îmi pipăie pulsul și cea cu păr se uită la umbra mea, spânzurată de un cui în perete. Uite ! acuma o desprinde din perete și-o dă lui Ruben în mână. Bravo ! Maistre Ruben, strigă el, dracii tăi sunt meșteri în desprinsul umbrelor din perete, și ist Pleșuv are să mă ia pe mine... căci cum văd joacă pe doctorul în momentul acesta... Bravo ! bravo !” El bătea din palme râzând.

Ruben îi luă umbra și hârtiile de pe masă și ieși din casă, închizând cu zgomot ușa după sine... „Te-ai dus, evreule... te-ai dus și m-ai vândut chinuitorului de suflete”, murmură el c-o resignație dureroasă, recăzând cu capul în perini.

Are friguri... e în deliriu, zise serios pleșuvul.

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

E noapte... O răcoreală dulce pătrunde prin ferestrele deschise, și Dionis lungit în patu-i tremură în friguri, cu buzele uscate, cu fruntea plină de sudoare și cu capul greu. I se pare că s-a trezit din niște vise lungi, obscure, fără de înțeles și el privește, fără de-ncredere în realitate, la împrejurimea lui. Portretul părintelui său lipsește din perete, cărțile cele vechi asemenea... casa e aceeași, însă mobile nouă și elegante, covoare pe jos, numai patul e același. Ciudat, gândi el, din minune în minune... eu nu mai știu ce se-ntâmplă cu mine. - Luna revărsa tot aurul ei în odaia lui și sub această smălțuire diafană mobilele și covoarele străluceau somnoros și mat; un orologiu zângănește încet și subțire în perete și prin mintea lui trec iute, turburi, amestecate, toate întâmplările abia trecute. Și toate îi păreau vise; mintea lui îi părea împrospătată, rece, clară față cu mintea care-o avuse înainte. Din jurul lui dispăruse lumea cea semiobscură a tinereții lui; el privea la viitor cum ai privi din fundul unui lac liniștit și limpede ca lacrima. El singur nu-și putea explica această limpezime a minții. Își închise ochii. Deodată simți cum că pe marginea patului său ședea cineva... îi ședea pe picioare. Apoi simți o mână dulce și mică pe frunte. El deschise ochii pe jumătate. Văzu un băiat cu fața ovală, palidă, cam slăbită, părul de aur acoperit de o pălărie de catifea neagră cu margini largi, îmbrăcat c-o bluză de catifea care cuprindea, strâns de un colan lustruit, mijlocul cel mai gingaș din lume. Ochii lui Dionis pe jumătate-nchiși nu trădau că el veghează. Îl privi în întreg, de la capul inundat în aur pân-la botinele micuțe ce sticleau radioase pe covorul înflorit.

„Ah ! gândi el, și inima se cutremură în el, este Maria !” Da, odorul ! ea era. Vorbea singură... fetele vorbesc adesea singure... El simți aerul îndulcindu-se sub șoptirile ei.

- Am fugit de-acasă deghizată... tot mă amânau, ba azi, ba mâini... dihania de doctor zicea c-ar fi periculos pentru el... auzi periculos ? Eu nu sunt periculoasă ! zise ea răstită - Dar dacă s-ar trezi... atunci, o, atunci... Dormi ! dorm i! șopti ea aplecându-și gura pe fruntea lui... El simți o rouă umedă curgându-i în păr... Dar în momentul acela el îi înlănțuise gâtul... ea, speriată, vru să se retragă, dar brațul lui o ținea cu tărie culcată astfel pe pieptu-i... El se sculă. - Lasă-mă ! zise ea roșie ca purpura.

Dar el o cuprinsese, îi mângâia fruntea ei albă de-i dete pălăria jos și-i lăsă să izvorască pe umeri în jos valurile de păr blond... apoi îi luă amândouă mâinuțele în mâinile lui... ea nu mai rezista... se uita la ele, îi săruta degetele... ea nu mai rezista... Mario, mă iubești tu ?

- Dar dacă nu m-ar chema Maria? zise ea sub inspirația unei fulgerătoare maliții.

- Cum dar?

- Da ! da ! Maria, zise ea cu glăscior argintos, dar taci, nu ți-e iertat să vorbești... nu ți-e iertat... Nu te scula, căci asemenea nu ți-e iertat... Ea-l împinse în perini... El voia să vorbească, dar își simți gura astupată de sărutări... El își închise ochii și simțea că inima i se sparge în piept... apoi iar îi deschise, spre a cuprinde cu ei dulcea lui sarcină, cari râdea c-un fel de copilăroasă nebunie de zâmbetul lui, de surprinderea și spaima ei proprie... de tot, tot...

Adesea în nopți lungi de iarnă, după ce ea de mult devenise tezaurul căsniciei lui, când de bună voia lor trăiau exilați la vun sat spre a se iubi departe de zgomotul lumii, Maria intra deodată în salonul încălzit și luminat numai de razele roșii ale jăraticului din cămin, intra îmbrăcată ca băiet, ca în noaptea aceea când se văzură pentru întâia oară în apropiere. Membrele ei zvelte în bluza de catifea neagră, aceeași pălărie cu margini largi pe părul ei blond și piciorușele cele mai mici din lume în botine bărbătești. Și ea s-apropia de el. Mâinuțele-i albe și transparente ca ceara contrastau cu mânicele moi și negre și astfel se primblau de braț prin semiîntunericul călduros al sălii; din când în când își plecau gură pe gură, din când în când stăteau înaintea unei oglinzi, cu capetele răzimate unul de altul, și râdeau. Era un contrast plăcut: fața lui trasă și fină din care nu se putuse încă șterge amărăciunea unei tinereți apăsate, ci rămăsese încă într-o trăsătură de nespusă naivitate în jurul gurii, lângă fizionomia ovală, rotunjită și albă a ei... chipul unui tânăr demon lângă chipul unui înger ce n-a cunoscut niciodată îndoiala.

Două vorbe concluzive. Cine este omul adevărat al acestor întâmplări, Dan ori Dionis ? Mulți din lectorii noștri vor fi căutat cheia întâmplărilor lui în lucrurile ce-l încunjurau; ei vor fi găsit elementele constitutive a vieții lui sufletești în realitate: Ruben e Riven; umbra din perete, care joacă un rol atât de mare, e portretul cu ochii albaștri; cu disparițiunea acestuia dispare ceea ce veți fi îndemnați a numi o idee fixă; în fine, cu firul cauzalității în mână, mulți vor gândi a fi ghicit sensul întâmplărilor lui, reducându-le la simple vise a unei imaginații bolnave.

Fost-au vis sau nu, asta-i întrebarea. Nu cumva îndărătul culiselor vieții e un regisor a cărui existență n-o putem explica ? Nu cumva suntem asemenea acelor figuranți care, voind a reprezenta o armată mare, trec pe scenă, încunjură fondalul și reapar iarăși ? Nu este oare omenirea istoriei asemenea unei astfel de armate ce dispare într-o companie veche spre a reapărea în una nouă, armată mare pentru individul constituit în spectator, dar același număr mărginit pentru regizor. Nu sunt aceiași actori, deși piesele sunt altele ? E drept că după fondal nu suntem în stare a vedea. - Și nu s-ar putea ca cineva, trăind, să aibă momente de-o luciditate retrospectivă care să ni se pară ca reminiscențele unui om ce de mult nu mai este ?

Nu ezităm de-a cita câteva pasaje dintr-o epistolă a lui Téophile Gautier care colorează oarecum ideea aceasta: „Nu totdeauna suntem din țara ce ne-a văzut născând și de aceea căutăm adevărata noastră patrie. Acei cari sunt făcuți în felul acesta se simt ca exilați în orașul lor, străini lângă căminul lor și munciți de-o nostalgie inversă... Ar fi ușor a însemna nu numai țara dar chiar și secolul în care ar fi trebuit să se petreacă existența lor cea adevărată... Îmi pare c-am trăit odată în Orient și, când în vremea carnavalului mă deghizez cu vrun caftan, cred a relua adevăratele mele vesminte. Am fost întotdeauna surprins că nu pricep curent limba arabă. Trebuie s-o fi uitat”.

Sfârșit

Găsești povestirea pe scurt pe blogul

Povestiri pe scurt de lecturi școlare

Ai putea să mai citești altă nuvelă de același autor:

• Cezara