Istoria unui galbân (10)

de Vasile Alecsandri

Urmare la Istoria unui galbân (9)

GALBENUL: În adevăr ei își dau acest titlu cu mare siguranță, dar crede că puțini am cunoscut care să fi știut a cânta două note. Glasul lor stă în condei. Deosebitele scârțâituri ce face acest instrument pe hârtie produc câteodată niște armonii poetice, care încântă sufletul și închipuirea. De pildă aici în țările românești...

PARAUA: Lasă pildele, scumpul meu, pentru ca să nu se supere acei ce merită de a fi trecuți sub tăcere.

GALBENUL: Ai dreptate; nu este ființă mai țâfnoasă ca poetul fără talent.

PARAUA: În care număr îl pui pe acela la care te-ai aflat ?

GALBENUL: Îl socot între poeții cu viitor. El avea numai un defect, o uitare curioasă, care-i pricinuia o mulțime de desplăceri și care a fost și pricina despărțirii noastre. Un lucru iar m-a mirat mult la el: niciodată versurile ce scria nu erau în analogie cu starea sufletului său; vreau să zic că, în contra altor poeți, el făcea elegii duioase când avea vro bucurie mare și, dimpotrivă, cântece vesele când era mâhnit... Dar pentru ca să înțelegi mai bine această nepotrivire, trebuie să-ți descriu ziua în care el a compus una din cele mai triste poezii ale lui, intitulată Desperarea.

Într-o dimineață de primăvară el se trezi voios, pe cât poate fi un om ce a petrecut o noapte plăcută la bal și care, când deschide ochii, vede un cer frumos dinaintea lui. Păsările îi cântau pe la ferestre și razele soarelui se jucau vesel pe patul lui. Toate lucrurile părea că se împodobiseră înadins pentru ca s[...]ndemne a gusta bunătățile lumii, și cu adevărat el însuși simțea în inimă acea mulțumire liniștită pe care nici o grijă nu o amenință. Cu toate aceste poetul meu luă degrabă condeiul și scrise într-un album următoarele versuri:

Ce soartă nemiloasă

E soarta ce m-apasă !

Ades în desperare eu stau și mă gândesc,

După-orice mulțumire,

Necazuri și mâhnire

Ca o răsplată crudă asupră-mi năvălesc.

Peste puțin el se îmbrăcă în haine noi; își puse un frac care-i desena o talie cu adevărat elegantă; feciorul îi încreți părul după modă, și el, după ce își găti toaleta, se duse în fața psișelei, unde, zâmbindu-și cu dragostea unei tinere cochete, adăugă această a doua strofă la cea dintâi:

La orice pas în viață

Simțirea-mi se îngheață

Și de dezgustul lumii amar mă simt cuprins;

Plăcerea tinereții

Și farmecul frumseții

Îmi par nimic, căci focul din inimă-mi s-a stins !

Feciorul intră în odaie aducând gazetele românești. Tânărul meu le luă iute și își ținti ochii cu bucurie asupra unuia în care se găsea un articol plin de laude pentru talentul lui în poezie. Nu pot să-ți descriu mulțumirea ce se zugrăvea pe fața sa, în vreme ce citea pentru a treia oară pasajele măgulitoare din acea gazetă; și măcar că sufletul lui era plin de mândrie, iată ce versuri mincinoase el compuse îndată:

Gloria-mi zâmbi odată

Și-n calea-i luminată

O tainică sperare de suflet mă trăgea.

Voiam atunci în lume

Să dobândesc un nume...

Eram copil !... și lumea atunci încă-mi zâmbea.

PARAUA: Da' bine că-i de necrezut !

GALBENUL: Așteaptă că încă nu-i tot. După ce prescrise acele versuri, el se sui într-o trăsură elegantă și se duse la o damă frumoasă ca raiul lui Mohamed, pe care o iubea cu tot focul unui suflet de tânăr poet. Acea vizită fu pentru dânsul epoca cea mai fericită din viața lui, căci se încredință de amorul îngerului adorat.

Ei bine, soro, când se întoarse acasă, el sfârși bucata de poezie începută dimineața prin următoarele strofe:

Ca șoimul tânăr încă

Ce saltă de pe stâncă,

Și, vrând la cer să zboare, jos pică fărâmat,

Așa trista-mi junie

Ș-a mea sperare vie

Din visul lor de aur în pulbere-au picat.

Acum s-au trecut toate !

Acum nimic nu poate

Răsunet să mai nască în pieptu-mi obosit.

Acum glorie, iubire,

Le văd ca nălucire,

Ca umbre ce-n pustiuri de mult m-au părăsit !

PARAUA: Poetul tău n-avea nici cât de puțină simțire.

GALBENUL: Ba, dimpotrivă, te pot încredința că avea prea multă.

PARAUA: Apoi dar vroia numaidecât să adevereze proverbul ce zice: „minciunos ca un poet".

GALBENUL: Zi mai bine: uitit ca un poet; căci din pricina acelei uitări m-a depărtat pe mine de la sânul lui.

PARAUA: Ce fel?

GALBENUL: M-a dat, făr-a băga de seamă, în plata subscrierii la un jurnal ce iese acum în Iași: Propășirea.

PARAUA : Cui te-a dat ?

GALBENUL: Tânărului la care ne găsim acum împreună și care este unul din redactorii foaiei.

PARAUA: Allah ! de-a fi auzit toate cele ce-am spus în astă noapte, el îi în stare să ne puie în gazeta lui.

GALBENUL: Măcar de ne-ar pune, ca să ne facă nemuritori.

PARAUA (coborând glasul): Ce opinie ai de stăpânul nostru ?

GALBENUL: Îm pare un tânăr...

Deodată cântecul unui cocoș răsună în odaie, și glasul monedelor mele se curmă pe loc. Ciuda ce mă cuprinse asupra acelei păsări blestemate nu se poate tălmăci în cuvinte, dar mărturisesc că în minutul acela aș fi avut multă plăcere a privi într-o frigare pe acel cocoș, fiindcă glasul lui mă oprise de a cunoaște opinia galbenului asupra mea; opinie dreaptă și nepărtinitoare, căci, după socotința mea, banul este cea mai sigură piatră de cercare a firii omenești.

N.B. A doua zi, când m-am trezit, am avut curiozitate să văd de aproape galbenul și paraua care îmi prilejuiseră o noapte atât de interesantă prin convorbirea lor, dar din nenorocire am scăpat paraua dintre degete și am văzut-o, cu mare mâhnire, picând între scândurile camerei mele. Rog dar pe iubiții mei cititori ca să binevoiască a îngădui până ce voi scoate-o din locul unde s-a ascuns, pentru ca să le pot împărtăși istoria ei.

Sfârșit

Găsești povestirea pe scurt a nuvelei pe blogul
Povestiri pe scurt de lecturi școlare