09.10.2015

Istoria unui galbân (9)

de Vasile Alecsandri

Urmare la Istoria unui galbân (8)

PARAUA: Iar o istorie de amor și de bărbat urât ?
GALBENUL: Toate istoriile din lume sunt drese cu amor, acesta este cel mai vechi și cel mai cu gust mezelic al unei întâmplări; cât pentru bărbatul urât, se tălmăcește lesne prin nătângia oamenilor care repetează, de când mitologia, istoria Afroditei cu Vulcan.
Eu, dacă aș fi domn într-o țară, aș face o pravilă după care numai oamenii cei frumoși ar avea drept să se căsătorească cu femei frumoase, iar cei urâți ar fi siliți să ia pe cele urâte, și prin chipul acesta sunt sigur că aș curma răul nestatorniciei și al necredinței. Ah ! Doamne ! De ce nu-s domn !
PARAUA: Pentru că ești numai un biet ban.
GALBENUL: Mihai Viteazul încă a fost ban, dar s-a făcut erou stăpânitor, încât a tremurat Țarigradul la numele lui. Eu sunt ban de Olanda și, deși nu-mi este dat a fi niciodată domn, gândesc că pot să fac domni !
PARAUA: Pare că cântă cocoșul.
GALBENUL: Cu vorba de cocoș mă faci un pui de găină.
Iată dar că mă întorc la tânărul meu.
La unul din balurile strălucite ce s-au dat în iarna trecută, el sta deoparte și vorbea cu o damă de cele pe care politețea veacului nostru le numește mobili, când deodată un cavaler strâns în frac, ce ținea două dame de mână, se opri dinaintea lui și îi făcu întrebare dacă preferează un înger sau un drac ? Aceasta era o figură de la mazurcă. Tânărul meu se sculă pe picioare și răspunse zâmbind că: „fiind sigur să meargă în iad după moartea lui, vroiește să câștige mai dinainte favorul dracilor și că, în urmare, îi preferează mai mult decât pe îngeri". Atunci cavalerul îi prezentă mâna unei din ambele dame și se depărtă jucând cu ceealaltă.
Acea mână era atât de mică și albă !... brațul ei era atât de alb și rotund, încât ochii tânărului meu, lunecând de pe mână pe braț, de pe braț pe umeri, și de pe umeri pe figură, au făcut în câteva secunde cel mai frumos voiaj din lume, dar totodată și inima lui, urmând drumul ochilor, se găsi departe de starea liniștită în care se afla c-un minut mai înainte. El sta cufundat într-o mirare sau, mai bine zicând, într-o admirare adâncă, ce îl înlemnise pe loc, și când dulcele glas al damei îl scoase din acel vis dumnezeiesc, el se trezi înamorat ca șaptezeci de amorezi.
- La ce gândești, domnul meu, cu atâta țintire ?... îl întrebă dama.
- Gândesc, doamna mea, răspunse el, că dacă iadul e locuit de draci ca d-ta, el trebuie să fie raiul acel făgăduit sufletelor plăcute lui Dumnezeu.
Dama începu a râde, arătând niște dinți de mărgăritar, și zise:
- Se vede, domnule, că ai mare aplecare pentru iad, de vreme ce cauți să te faci păcătos spunând neadevăruri.
- Ce poate fi mai plăcut decât un păcat care să-mi meriteze drept osândă compania d-tale ?
Aceste puține cuvinte fură zise în vreme ce amândoi făceau figura mazurcii. Stăpânul meu duse dama la locul ei și, până a nu se depărta, primi din parte-i făgăduința de a juca un contradans împreună.
Peste puțin orchestra începu acel mult dorit contradans. Tinerii mei aleseră locul lor și făcură cea întâi figură făr-a se vorbi nici un cuvânt. Amândoi stau pe gânduri ca nealtădată, dar mai ales stăpânul meu era tulburat de tot și nu putea găsi nici două cuvinte ca să înceapă convorbirea. Amorul e cel mai mare dușman al limbii și al minții; pe una o leagă și pe alta o amețește întratâta, încât omul cel mai cu spirit poate atunci să fie socotit de prost. Această tăcere s-ar fi prelungit încă mult, dacă nu ar fi curmat-o prin o întrebare ce-i făcu asupra unei persoane ce le făcea vis-à-vis la contradans.
- Cum o găsești pe doamna G ?... așa-i că-i frumoasă de tot în astă seară ?
- Cu adevărat, răspunse stăpânul meu, frumoasă pe cât poate fi o statuie fără viață și fără suflet. Ea domnește asupra ochilor, iar nicidecum asupra inimilor.
- Cu atât mai mult dar ea meritează slăvirea d-voastră, pentru că puteți gusta în pace plăcerea de a o privi.
- Aveți toată dreptatea, dar natura noastră e atât de ciudată, că omul cel mai pașnic iubește a se război cu sineși în preajma unei figuri frumoase. Acea luptă sufletească are un farmec ascuns ce se revarsă asupra lucrurilor care-l împrejură, le împodobește, le înviază și îl face pe om a se crede într-o altă lume.
- Ce fel e acea lume ? întrebă dama zâmbind.
- Aceea e o lume de năluciri plăcute, de sperări măgulitoare, de podoabe dumnezeiești, un rai de îngeri sau, mai bine zicând, un iad ca acela al cărui locaș seamănă d-tale.
- La care număr crezi, domnule, că se pot sui complimentele ce s-au zis în astă seară prin bal ?
Contradansul era acum pe la sfârșit; cele de pe urmă acorduri răsunau vesel în salonul acela plin de lumină, și focul veseliei lucea în ochii tuturor damelor și ai cavalerilor. Stăpânul meu se plecă spre dama sa și-i zise cu glasul tremurător:
- Sunt lucruri, doamna mea, care nu ar trebui să aibă sfârșit.
- De pildă ? întrebă ea.
- Contradansul acesta.
Dama se făcu că nu înțelege și răspunse râzând: „Ideea unui dans veșnic nu mi-a trecut încă prin minte, și aș fi curioasă să văd figura ce ar face niște persoane care ar fi osândite a dănțui toată viața lor".
Tânărul se mâhni mult la aceste cuvinte și s-ar fi depărtat de dânsa cu desperarea în suflet, dacă ea nu l-ar fi mângâiat prin o dulce căutătură. Din minutul acela însă el fu nebun ca un amorez și înamorat ca un nebun. E de prisos să mai adaug că în tot cursul balului el nu mai avu ochi decât pentru iubita lui.
PARAUA: Dar ea ?
GALBENUL: Ea, ca o femeie bine crescută, își stăpânea ochii cât putea, dar oricât făcea, tot îi scăpa destul de ades în partea lui.
Ajungând acasă, tânărul, îmbătat de delirul dragostei, se puse pe scris răvașe de amor atât de înfocate, că putea să frigă degetele, și alese dintre toate pe următorul, pe care îl și trimise damei.
Doamna mea, Viață sau moarte ! Cu un cuvânt puteți să-mi dați una din două. Nu aș îndrăzni să vi le scriu aceste, dacă nu aș ști că aveți un spirit prea mare pentru ca să vă mâniați și o inimă prea nobilă pentru ca să râdeți de nebunia în care m-a aruncat balul de ieri" .
Iată răspunsul ce primi peste două ceasuri: „Domnul meu,Mâine, când s-a face ziuă, te aștept la rediu (1) cu doi prieteni ai mei, un martor și un secundant; te cred prea bine crescut pentru ca să lipsești de a veni să iei răspunsul ce meritezi.
BĂRBATUL"
Îmi este peste putință ca să-ți descriu mirarea ce cuprinse pe stăpânul meu la citirea acestor rânduri, iar ceea ce îl despera mai mult era de a gândi la poziția critică în care adusese pe iubita lui.
A doua zi el se găsi la rediu, la ceasul hotărât, cu o cutie de pistoale și cu doi prieteni ai lui, dintre care unul, fiind poet, îi făgădui ca mângâiere o frumoasă elegie (2) asupra morții lui. Ambele părți protivnice se închinară una la alta în tăcere; locul duelului se hotărî de secundanți, și stăpânul meu, și dușmanul său se puseră față-n față la depărtare de cincisprezece pași.
Semnul se dete de către un martor și deodată bărbatul slobozi pistolul. Eu însă care pândeam din buzunarul jiletcii, unde mă aflam, toate mișcările dușmanului nostru, simțind că plumbul lui venea spre noi, prin o repede mișcare mă pusei drept în contra lui și îi amorții astfel lovitura. Plumbul pică jos rușinat, și stăpânul meu scăpă cu viața teafără. Iată, scumpa mea, cum l-am scos eu de la moarte. Ei bine ! știi cum mi-a răsplătit pentru fapta mea ?... dându-mă unui sărac bătrân care, întâlnindu-l în uliță, când se întorcea de la rediu, îi ceru pomană cu o mână, în vreme ce cu cealaltă îi dete un răvaș de la iubita lui.
PARAUA: Ce nerecunoștință ! Și cum ai scăpat de la acel calic ?
GALBENUL: Poetul ce slujise de martor duelului, văzând o astfel de nelegiuire din partea prietenului său, mă scoase din mâinile săracului, dându-i trei galbeni pentru mine, și mă păstră la dânsul ca o monedă rară, care, după cum zicea el, avea meritul de a fi poetică.
PARAUA: Ș-apoi pas de mai zi că poeților le lipsește o doagă.
GALBENUL: Aceasta o zic numai acei cărora le lipsesc două doage.
PARAUA: Spune-mi, te rog, ce fel de lighioaie era acel poet ?...
Căci trebuie să știi că doresc de mult a mă lămuri asupra acestui soi de oameni ce se zic cântăreți.

* * * 

________
(1) rediu = dumbravă, pădure tânără
(2) elegie = specie a poeziei lirice în care sunt exprimate sentimente de melancolie, de tristețe, de jale

Urmează Istoria unui galbân (10) !

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Vizitele voastre mă bucură, părerile voastre mă interesează. Vă mulțumesc !