de Ion Luca Caragiale.
Domnul Mache șade la o masă în berărie și așteaptă să pice vreun amic; e vesel și are poftă de conversație. N-așteaptă mult. Peste câteva momente, iată că-i sosește unul dintre cei mai buni amici, d. Lache. D. Lache e fără chef. S-apropie și șade și el la masă. Cititorul mă va ierta că nu dau nici o indicație de ton, de acțiune și de gamă temperamentală în tot decursul dialogului - indicație atât de necesară pentru citire caldă - și va suplini însuși cu imaginația această lipsă.
Lache: Bonsoar, Mache.
Mache: Bonsoar, Lache.
L.: Ai venit de mult ?
M.: Nu... De vreo zece minute... Iei o bere ?
L.: Iau.
M.: Băiete ! două mari... (Către Lache:) Da... ce ai ? te văz cam...
L.: Nu prea am chef... Sunt obosit... Am stat azi-noapte târziu la Cosman, până la ziuă.
M.: Cu cine ?
L.: Cu niște amici... Am vorbit foarte mult de tine.
M.: Da ?... Ce ?
L.: E!... mai nimic... fleacuri ! Nu știi cum sunt oamenii noștri ?
M.: Adică... cum ? mă vorbea de rău... mă-njura...
L.: Uite, vezi ! ăsta e cusurul tău - exagerezi.
M.: N-ai spus tu ?
L.: Ce-am spus eu ? nu ți-am spus nimica... Ți-am spus că așa sunt oamenii... Tu vrei numaidecât să te laude toată lumea, și să nu-ndrăznească nimeni să-ți facă o critică, fie cât de mică. Vezi, ăsta e cusurul tău - prea te crezi.
M.: Ba nu mă crez deloc, să mă ierți; da' mă mir că nu găsiți alt subiect de conversație decât pe mine...
L.: Dacă a venit vorba... Mai la urmă, nu te-a vorbit nimeni de rău pe față... firește că n-ar fi îndrăznit: știe ce buni prieteni suntem... Da' știi, așa, ciupeli.
M.: Cam ce ?
L.: Secături... Mai ales unul dintre el nu te poate suferi, și ți-e amic.
M.: Cine-i ăla ?
L.: Ei ! asta e !... Ce-ți pasă ?
M.: Aș vrea să-l știu.
L.: Nu se poate.
M.: Parolă de onoare că nu-i cer nici o socoteală; n-am să-l fac niciodată să-nțeleagă că am aflat ce-a spus...
L.: Mai întâi, nici nu știi ce a spus...
M.: Ce-a spus ?...
L.: Uite, ăsta e cusurul tău - ești curios.
M.: Bine, frate, firește că sunt curios să aflu ce se spune pe socoteala mea, mai ales de amici, ca să știu cui să mă încrez, cum să mă apăr.
L.: Mai luăm câte una mică ?
M.: Da.
L.: Băiete, două mici...
(Pauză. Chelnerul aduce paharele cu bere.)
M.: Ei ?
L.: Ei !...
M.: Ei ! ce spunea amicul ?
L.: Nu te poate suferi... Nu știu cum venise vorba de oameni deștepți, și zic eu: „Uite, Mache e băiat deștept”... că știi că eu te-am considerat întotdeauna ca foarte deștept, nu că mi-ești amic, fiindcă mai la urmă, dă-mi dai voie să-ți spun, n-am nici un interes să-ți fac curte... Acu, ce să mai vorbim ?... te cunosc și mă cunoști, slavă Domnului ! toate defectele le pot avea; dar trebuie să mărturisiți toți că am și eu o calitate - sinceritatea; și-ți spun sincer că mi-ar părea foarte rău să vie tocmai amici și să zică, mă-nțelegi...
M.: Bine, monșer, cine zice ?
L.: Tu.
M.: Eu ?
L.: Văz că te uiți la mine așa, cu un aer care de ! parcă vrei să-mi zici că nu crezi.
M.: Da' mai întâi ce să crez ? că nu mi-ai spus nimic. Mi-ai spus că unul dintre amicii cu cari erai aseară nu mă poate suferi, și că tu ai susținut că eu sunt deștept.
L.: Am susținut, firește.
M.: Dar amicul meu, care nu mă poate suferi ?
L.: Apoi tocmai la asta vream s-ajung; dar dacă mă întrerupi mereu ! Uite, vezi ! ăsta e cusurul tău - întrerupi !
M.: Ei ! iaca nu mai întrerup; spune, ascult.
L.: Când am zis eu că ești deștept, întâi a zâmbit așa, adică: „Prost ești !” mie, și pe urmă zice: „O fi deștept, nu zic; dar e cam... zevzec”.
M.: Zevzec !
L.: Zevzec.
M.: Ei ! după ce mă judecă dumnealui pe mine că sunt zevzec ?
L.: După multe, cari le spunea el...
M.: Cam ce ?
L.: Că ți-ai neglijat totdeauna slujba...
M.: Nu-i adevărat !
L.: Că era să te dea afară până acum de vreo trei ori...
M.: Minte !
L.: Că joci cărți, și râd toți de tine ca de o mazetă !
M.: Eu, mazetă !
L.: Că bei...
M.: Ce beau ?... două-trei pahare de bere pe zi.
L.: Că te-ai însurat fără zestre.
M.: Treaba mea !... Ce măgar !... Mă rog ție, cine e măgarul ăsta, aș vrea să-l știu...
L.: Ți-am zis de la început că nu ți-l spui.
M.: De ce să nu mi-l spui, dacă zici că mi-ești amic sincer.
L.: Ca să mă pui de față ?... N-am poftă.
M.: Pe onoarea mea că nu... Îți jur pe ce am mai scump că nici n-am să-i pomenesc vreodată. Vreau să-l știu numai, ca să mă feresc de el și să-l desprețuiesc.
L.: Nu se poate, Mache.
M.: Pe onoarea mea ! Mă rog ție, spune-mi-l.
L.: Uite, vezi, ăsta e cusurul tău - ești indiscret. Înțelege românește că nu ți-l spui. Eu am toate defectele câte poftești; da' trebuie să mărturisiți toți că am și eu o calitate - eu sunt discret... nu-mi place să umblu cu plosca.
M.: Atunci dă-mi voie să-ți spun că nu-mi ești amic cum te credeam.
L.: Eu ! nu-ți sunt amic ție ? eu ? Bravos ! Mersi...
M.: În sfârșit, un amic...
L.: Dacă sunt eu prost... și-ți spun... Da' iacă tac... și aldată să-mi dai cu tifla dacă ți-oi mai spune ceva... (Către chelner:) Băiete, încă două mici...
M.: Și... numa atâta a zis amicul de mine ?
L.: A zis mai multe... Da'-n sfârșit, ce-ți pasă ?
M.: Nu-mi pasă nimic... dar sunt curios să văz până unde merge mișelia omului... Zici că mi-e amic.
L.: Bun.
M.: Amic de-aproape ?
L.: Da.
M.: Și ce mai zicea ?
L.: Nu-ți mai spui, că te superi... Că asta trebuie să mărturisești și tu că e cusurul tău - te superi.
M.: Pe onoarea mea, nu mă supăr...
L.: Zicea de nevastă-ta... că...
M.: Că ce ?
L.: Că... În fine, prostii ! ce să-ți mai spui ?... Da ! dar i-am tăiat nasul. Nu-ți permit, zic, să te atingi, mă-nțelegi, de onoarea femeii amicului meu !
M.: Cum ! de onoarea nevestii mele ?
L.: Că e prea frumușică și prea tânără pe lângă tine; că te-a luat fiindcă era săracă, dar...
M.: Dar ce ?
L.: Că la teatru mereu... Zic: „Are lojă gratis !” - „Da - zice el - la Șosea cu bicicleta de două ori pe zi, dimineața și seara ?” - „Tot gratis !” zic eu. - „Da vara la Sinaia, tot gratis ? zice el; de unde atâta lux ?”
M.: Mare canalie !
L.: Și pe urmă a făcut aluzie aproape pe față la un alt amic...
M.: La cine ?
L.: Nu-ți spun...
M.: Ascultă-mă, Lache ! să știi că mă supăr serios !... Trebuie numaidecât să-mi spui...
L.: Dacă nu vreau.
M.: Trebuie să vrei ! auzi ! fiindcă-ți trag palme, mă-nțelegi !
L.: Ei, uite, vezi ? ăsta e cusurul tău - ești violent.
M.: Cusur, necusur, numaidecât să-mi spui la cine a făcut infamul aluzie ?
L.: Vrei numaidecât să știi ?
M.: Da !
L.: La Fănică.
M.: La bărbatul sorii nevestii-mi ! la cumnatu-meu ?
L.: La Fănică, la cumnatu-tău.
M.: Mizerabilul ! canalia ! Cine e ? trebuie să-mi spui numele lui !
L.: Uite, vezi? ăsta e...
M.: Nu vreau să știu nimic !... Trebuie să mi-l spui !...
L.: Nu-ți spun !...
M.: Îți trag palme, mă-nțelegi !
L.: Ia poftim !... Ei ! apoi nu mă lua așa repede, că... Auzi dumneata ! Dar nu strici tu; eu stric... Viu și-ți dau de știre să te păzești de amici, să nu te-ncrezi în oricine ca un zevzec, și-ți atrag atenția asupra ce spune lumea despre onoarea ta și a nevestii, și tu, în loc să-mi mulțumești, te rățoiești la mine... O să mă faci să te evit altă dată...
M.: Care va să zică, nu vrei să-mi spui ?
L.: Nu.
M.: Mersi.
(Cheamă pe chelner și plătește. Pauză lungă, în timp ce Mache bate toba cu degetele pe masă, având aerul că plănuiește ceva adânc. Un mușteriu nou-venit, anume Tache, se apropie de masa celor doi amici.)
Tache: Bună seara.
Lache și Mache: Bună seara.
Tache: Mare secătură ești, amice Lache... Mă faci să-mi pierz noaptea până despre ziuă, să te aștept ca un caraghios la Cosman.
Lache: Mă rog ție, scuză-mă... Eram zdrobit de oboseală; nu mai puteam; am stat să mă odihnesc și eu o noapte ca oamenii; m-am culcat de la opt aseară.
Mache (drept în picioare, izbucnind furtunos): A ! care va să zică te-ai culcat devreme ! n-ai fost az-noapte la Cosman ?... Acu știu cine e amicul... Poftim ! (Două palme strașnice și pleacă.)
Lache: Uite, vezi ! ăsta e cusurul lui - e măgar !... și violent !... și n-are manieră !
Sfârșit
Găsești povestirea pe scurt pe blogul
Povestiri pe scurt de lecturi școlare !
Alte schițe de Ion Luca Caragiale, aici:
