08.08.2014

RODUL TAINIC (2)

de Ioan Slavici

Urmare la Rodul tainic (1) 

rodul-tainic-2
Rodul tainic (2)
După ce el s-a îmbrăcat, iar a venit fata cea frumoasă și l-a dus la grajdul celor doi cai cu părul de aur.
- Iată, îi zise ea, aici în cămăruța de alături e ovăz de aur; dă-le din el cailor în fiecare zi o dată câte o baniță.
Iar s-a făcut apoi nevăzută, și prin cele cu desăvârșire minunate abia de aici înainte trece Danciu.
După ce și-a făcut slujba trei zile de-a rândul, a venit din nou fata cea frumoasă și i-a spus că Lia, Zâna Zânelor din Împărăția Sorilor, are să-l aleagă bărbat pe acela care e în stare s-o îngâne făcându-le toate întocmai ca dânsa.
- Du-mă la ea ! strigă Danciu săltând de bucurie. Am s-o îngân ca și când aș fi întru toate ea însăși.
El a fost dus la stăpâna lui. Pe-nserate, Lia a poruncit să fie pus în iatacul ei un al doilea pat la o potrivită depărtare de al ei. Ea a început apoi să se dezbrace, și, dezbrăcându-se, ea avea șasesprezece rochii, pe când Danciu n-avea decât o pereche de ițari. El și-a sfâșiat însă ițarii în șasesprezece fâșii și, când Lia punea pe scaunul ei o rochie, punea și el pe al său o fâșie. După aceea a pus fâșie lângă fâșie, ca să le coase la loc, dar să vedeți minune ! fâșiile se țineau una de alta, încât Lia, Zâna Zânelor, stătea cuprinsă de uimire când l-a văzut dimineața îmbrăcându-se tot ca ea.
Lia s-a dus apoi să se pieptene. Țiganul, de asemenea. Li se puseră două oglinzi, fiecare cu toate cele de nevoie pentru pieptănat, și au început amândoi să se pieptene. Când Lia își trăgea o dată cu pieptenul prin păr, Danciu trăgea și el prin al său. Ea a tras de șasesprezece ori, el de asemenea. Țiganul avea și el păr lung, și după ce s-au pieptănat, altă minune: fața lui era tot atât de frumoasă ca a Liei.
Când se uită deci la el, Lia nu mai știa ce să facă de bucurie, l-a chemat la ea și l-a sărutat - cum mireasa își sărută mirele.
S-a făcut apoi o nuntă mare, și după nuntă Lia l-a trimis la vânătoare pe Danciu, care nu mai era acum țigan ca toți țiganii, ci Făt-Frumos deopotrivă cu orișicare fecior de împărat.
Mai nainte de plecare ea îi dete o oglindă și-i zise:
- Când vrei să știi ce fac, uită-te în oglinda aceasta, că mă vezi în ea.
Luându-și apoi "ziua bună" unul de la altul, el plecă la vânătoare. N-a făcut însă decât vreo câteva sute de pași, și s-a pomenit cu olacul care alerga spre el ca să-i spună că Lia îi trimite vorbă să cruțe vânatul și să nu împuște decât doi iepuri.
Mergând mai departe, și tot mai departe, a zărit o pădure cu copaci de aur, iar în pădure alergau o turmă de animale cu păr de aur în care nu era însă nici un iepure. După ce a mai trecut prin pădurea aceea, i-a trecut prin față altă turmă, dar nici în aceasta nu era nici un iepure. Iar a mers apoi, până ce a dat de a treia turmă; în aceasta era însă un singur iepure. Și-a încordat întâi arcul și una, două, trei ! l-a și culcat la pământ.
El însă doi iepuri avea să-i ducă Liei. A mers dar înainte, ca să mai culce la pământ încă unul.
Mergând așa, la început de drum, apoi pe potecă și în cele din urmă pe potecuțe, el s-a rătăcit de nu mai știa încotro să apuce.
El scoase deci oglinda și se uită în ea. A și văzut pe Lia, care îi făcu semn să apuce la dreapta.
S-a dus dar, și mereu s-a dus - un ceas, două, trei ceasuri, timp de patru ceasuri s-a tot dus fără ca să poposească, și iată că a zărit o întreagă turmă de iepuri.
El rămase nedumerit. Un iepure mai avea să culce la pământ, unul singur. Iepurii erau însă grămadă, tot unul lângă altul, și el, nefiind vânător bun, se temea că, trăgând în el, va omorî deodată mai mulți.
A așteptat dar și iar a așteptat, până ce și-a pierdut răbdarea, și a tras, încât a culcat la pământ trei iepuri.
Îi părea rău că n-a putut să se țină de vorba scumpei sale soții, dar nu i-a rămas decât să se întoarcă acasă. Peste puțin i se ivi în cale o matahală de om, un adevărat uriaș.
- Nu ți-e rușine obrazului că ai împușcat doi dintre iepurii mei ?! îi zise omul acela, care era stăpânul moșiei pe care rătăcise Danciu.
Nu era adică al Liei decât unul dintre cei trei iepuri.
- Haid' să ne măsurăm puterile ! urmă dar stăpânul celorlalți doi, care mai era necăjit și pentru că ar fi voit ca Lia pe el să și-l aleagă de soț.
Danciu începu să tremure de frică. De ! nu se simțea el destul om pentru ca să se-ncumete a-și măsura puterile cu asemenea matahală. El puse deci mâna pe arc și-l încordă. Cellalt fu și el gata să tragă, dar era prea târziu, căci Danciu îl și culcă la pământ.
El se întoarse apoi acasă. Lia rămase cuprinsă de spaimă când îl văzu aducând patru iepuri.
- Vai de mine ! strigă dânsa. De ce ai omorât și pe ceilalți doi iepuri ?! Dacă află stăpânul lor, te omoară-ntr-o clipă.
- Grija aceasta să n-o mai ai ! răspunse țiganul, treaba aceasta am regulat-o eu cu dânsul. Aș avea însă să te-ntreb ceva, dacă vrei să-mi dai răspuns.
- S-ar putea oare să nu-ți dau ? grăi dânsa. Nu avem, așa credem, noi doi nici o taină unul pentru altul.
- Spune-mi, te rog, ce fel de rod are pomul acesta, îi zise dar Danciu.
— Atâta e tot ceea ce vrei să mă-ntrebi ? răspunse Lia. De ce oare n-aș fi având să ți-o spun aceasta ?! Am să-ți dau, dacă e vorba, chiar să mănânci din poamele acelea câte poftești.
Ea chemă apoi degrabă pe una din slugile ei și-i porunci să aducă zece poame de ale acelui pom.
Sluga s-a urcat în pom. Pomul însă avea trei feluri de poame: mere de aur, pere de aur și prune de aur. Servitorul nu știa din care să ieie patru, căci luând din fiecare câte trei, erau numai nouă. El chibzui în cele din urmă să ieie patru prune, căci prunele erau mai mici decât merele. Așa a și făcut, și le-a adus Liei, care i le-a dat soțului său.
- Am o mică daraveră pe pământ, grăi acesta.
- Dacă e așa, răspunse Lia, poți să te cobori numaidecât. Ea porunci apoi să i se facă iute un leagăn care se lasă până la pământ, și-l așeză pe soțul său în leagănul acela. Cât gândești cu gândul, Danciu și ajunse la pământ cu poamele pe care le avea în buzunar și i le duse împăratului.
Nu voise împăratul să-i deie fata sa, dar i-o dete acum, când îl văzu atât de frumos. Nu voia însă fata de împărat să și-l ieie de bărbat, căci se temea ca nu cumva el iar să se facă cum fusese mai nainte.
Danciu o-nșfăcă însă, o luă pe sus și-o duse la muma sa, pe care o pofti apoi să vie cu el și-o duse la pomul cel înalt.
Sosit aici, el strigă "una", și fu jos leagănul în care se așezară toți trei: el, mama sa și fata de împărat. Iar numără apoi "una" și el fu sus.
- N-ai vrut să mă iubești, nu te iubesc nici eu ! îi zise acum fetei de împărat, și-i dete brânci ca să cadă pe pământ.
Ea a tot căzut trei zile și trei nopți de-a rândul, iar după ce a ajuns la pământ, s-a făcut miș-fărămiș, de n-a mai rămas de ea întreg decât capul, pe care una dintre slugi l-a dus la împăratul.
- Doamne sfinte ! se tângui împăratul, cine m-a pus să nu i-o dau de bunăvoie pe fata mea ?
Când împăratul se tânguia în felul acesta, se ivi deodată-n fața lui țiganul, care se căia și el de fapta ce săvârșise într-o clipă de supărare.
- Ai fi acum gata să mi-o dai de bunăvoie pe fiică-ta ?
- Nu numai că ți-aș da-o de bunăvoie, răspunse împăratul, dar ți-aș mai da pe deasupra și jumătate din împărăția mea dacă ar fi în viață fiică-mea.
Danciu se duse la mumă-sa și-i spuse ce-a zis împăratul.
- Să vezi un lucru, grăi aceasta, eu am să-ți dau o cutioară în care e un praf fermecat. Dacă vei presăra praful acela pe fața moartei, aceasta va învia și trupul se va întrema chiar mai și mai de cum a fost.
Danciu a alergat fuga la împărat, a cerut capul moartei și a presărat pe el praful, cum zisese mumă-sa. Cât dai în palme, trupul fetei s-a întremat, crescând bucată lângă bucată, și ea începu să vorbească. Împăratul i-ar fi dat-o acum bucuros, dar acesta nu voia s-o primească.
- Să trăiești în bună fericire cu fiică-ta, îi zise el împăratului, căci eu am găsit altă soție.
El chemă apoi pe mumă-sa, cu care se duse la pom, se urcă-n leagăn și se-nălțară într-o clipă la Lia, Zâna Zânelor din Țara Sorilor, care i-a primit cu multă bucurie. El a zidit apoi pentru mumă-sa un palat frumos și i-a zis:
- Dacă ți se va fi făcut dor de mine, trimite-mi vorbă prin o slugă, și-ntr-o clipă vom fi eu și soția mea la tine.
El s-a dus apoi acasă, unde s-a făcut nuntă mare. Lia voia să-l poftească și pe împăratul, dar țiganul nu s-a învoit să stea la masă cu cel ce umblase cu gândul de a-l înșela. Au poftit deci la nuntă șoarecele, care s-a-ndopat.
Am fost și eu la ospăț și-am pus mâna pe un ciolan, apoi am plecat lăsându-i în fericire, care n-a mai încetat nici până astăzi, dacă nu vor fi murit cumva.

Sfârșit

Găsești povestirea pe scurt pe blogul Povestiri de lecturi școlare !
Dintre poveștile lui Ioan Slavici, poți să mai citești aici: