20.08.2014

COPII ORBI

Din volumul "Cuore"

de Edmondo de Amicis

copii-orbi
Copii orbi





Profesorul este bolnav și îl înlocuiește cel dintr-a IV-a, care a fost la institutul de copii orbi.
Profesorul acesta este cel mai bătrân dintre toți: are părul alb ca lâna; iar glasul, ca un vers duios și foarte plăcut. Ce de lucruri știe!
Abia a intrat în clasă și văzând pe un băiat legat la ochi, se apropie de bancă și-l întrebă ce are.
- Păstrează-ți ochii, copile ! îi zise.
Derossi îl întrebă:
- Adevărat, domnule, că ați fost profesor la școala copiilor orbi ?
- Da, și în curs de mai mulți ani ! răspunse el.


Derossi îl rugă foarte mult să ne povestească ceva despre copiii orbi.
Profesorul se întoarse la catedră.
Coretti întrebă:
- Institutul orbilor nu e în strada Nizza ?
- Voi spuneți orbilor, zise profesorul, așa cum ați zice bolnavilor sau săracilor. Dar pricepeți voi bine înțelesul acestui groaznic cuvânt ? Ia gândiți-vă puțin. Orb ! Să nu vezi niciodată nimic ! Să nu deosebești ziua de noapte, să nu vezi nici cerul, nici soarele, nici pe părinții tăi, nimic din tot ce ne înconjoară și pe ce punem mâna! Să fii necontenit cufundat într-un întuneric veșnic și ca îngropat în fundul pământului ! Ia încercați să închideți ochii și gândiți-vă ce ar fi dacă v-ar osândi cineva să rămâneți tot așa ! Ați fi îndată cuprinși de spaimă și vi s-ar părea cu neputință să răbdați această stare ! Ați începe să strigați crezând că înnebuniți sau muriți.
Și cu toate acestea... bieții copii ! Când intri pentru prima oară în Institutul orbilor, în timpul recreației, și îi auzi cântând din vioară, din flaut, vorbind tare și râzând; când îi vezi urcând și coborând scările sprinteni și tot fuga, ocolind dormitoarele singuri și fără a fi călăuziți, n-ai crede niciodată că acei nenorociți nu văd. Trebuie să-i observi bine. Sunt printre ei tineri de șaisprezece, chiar de optsprezece ani, voinici și veseli, care rabdă orbia cu oarecare ușurință, ba chiar și cu semeție. Dar se înțelege din expresia severă și mândră a chipurilor lor, cât au suferit înainte de a se fi deprins cu o atare nenorocire. Sunt alții cu chipurile palide și blânde în care se vede o răbdare foarte mâhnită, și se înțelege că trebuie să plângă foarte mult în taină. Ah ! Gândiți-vă că poate mulți din ei și-au pierdut vederea în câteva zile; că alții au pierdut-o după mulți ani de suferințe, după multe operații chirurgicale foarte dureroase; că mulți s-au născut așa, într-o noapte care n-a avut niciodată zori de zi, că au intrat în lume ca într-o prăpastie nemărginită și că nu știu nici măcar cum este chipul omenesc ! Gândiți-vă la ceea ce trebuie să fi suferit comparându-se cu aceia care văd, întrebându-se pe ei înșiși:
- N-avem nici o vină, de ce oare atâta deosebire între noi ? 

Eu, care am stat mai mulți ani printre ei, când îmi aduc aminte de acea clasă, de toți acei ochi închiși pentru totdeauna, de toate acele lumini stinse, fără privire și fără viață... și mă uit apoi la voi, îmi pare cu neputință să nu vă credeți fericiți. Gândiți-vă, sunt aproape douăzeci și șase de mii de orbi în Italia. Douăzeci și șase de mii de oameni, care nu văd lumina zilei. Înțelegeți ? O armată căreia i-ar trebui patru ceasuri ca să treacă pe sub ferestrele noastre !
Profesorul emoționat, tăcu. Nu se auzea nici o suflare în toată clasa. Derossi întrebă dacă este adevărat că orbii au pipăit mai fin, mai simțitor decât noi.
Profesorul răspunse:
- Da, așa e ! Toate celelalte simțuri se desăvârșesc la ei, tocmai pentru că, fiind siliți să înlocuiască simțul vederii, celelalte sunt mai mult și mai bine dezvoltate decât simțurile acelora care văd. Dimineața, prin dormitoare, unul întreabă pe celălalt:
- A răsărit soarele ? Și cel ce este mai sprinten, aleargă iute și își ridică mâinile în sus, ca să simtă dacă razele soarelui încălzesc aerul și aleargă îndată, ca să aducă vesela știre că: A răsărit soarele !
Ei își închipuiesc statura unui om după sunetul glasului. Noi judecăm despre inima cuiva după privire; ei, după glas. Își amintesc vocea unui om după mulți ani. Ei pricep că se află mai mulți într-o odaie, chiar când vorbește numai unul. Cu pipăitul, ei înțeleg dacă o lingură este de tot curată, sau nu prea. Fetele deosebesc lâna vopsită de cea nevopsită. Trecând pe uliță, ei cunosc mai toate prăvăliile după miros, chiar pe cele unde nouă ni s-ar părea că nu este un miros. Ei aruncă sfârleaza și după vâjâit se duc drept la ea, ca s-o ridice, fără să greșească.
Aleargă după cercuri, se joacă și cu popice, sau pe frânghie, ca și copiii care văd. Culeg chiar micșunele, fac rogojini și coșulețe, împletind paie de diferite culori foarte iute și bine, atât de fin este pipăitul lor. Pipăitul este văzul lor; cea mai mare plăcere a lor este să ghicească făptura lucrurilor după pipăit.
Oricine se simte mișcat, când îi vede la muzeul industrial; acolo li se permite să pună mâna pe orice. Cu ce plăcere apucă ei în mână corpurile ca să vadă din ce sunt făcute ! Ei numesc pipăitul vedere.
Garffi întrerupse pe profesor, ca să-l întrebe dacă este adevărat că bieții orbi învață să socotească mai lesne decât ceilalți.
Profesorul răspunse:
- Da, așa e: ei învață să socotească și să citească. Au cărți făcute în scopul acesta cu litere scoase în relief. Ei le pipăie, le cunosc și ajung să citească destul de iute. E curios lucru, să-i vezi cum se roșesc când fac câte o greșeală. Învață chiar să scrie, dar scriu fără cerneală, pe o hârtie groasă și tare cu o mică sulă, cu care fac înțepături adânci, mai mult sau mai puțin grămădite, după un alfabet deosebit, al lor. Acele înțepături cu vârful sulei ies în relief pe partea cealaltă, așa că, întorcând foaia și trecând ușor degetele peste acele vârfuri, ei pot să citească ce au scris și chiar cele ce scriu alții. În acest chip, ei își fac compozițiile și își scriu scrisori. Tot așa scriu și numele; ei socotesc în gând lesne și repede căci nu sunt distrați ca noi prin vederea lucrurilor ce ne înconjoară.
Nu puteți să vă închipuiți cât le place să asculte când le citește cineva; cum bagă de seamă și cum își amintesc de toate; cum discută între ei, chiar cei mici, chestiuni de istorie și de limbă; stau câte patru sau cinci în aceeași bancă, și fără să se întoarcă unul către altul, cel dintâi vorbește cu al treilea, al doilea cu al patrulea, tare și toți deodată, fără ca să piardă un singur cuvânt, așa este de subtil auzul lor. Ei dau examenelor mai multă importanță decât voi, vă asigur, și iubesc pe profesorii lor mult mai mult decât voi. Recunosc pe profesor după pas. Înțeleg dacă este vesel sau mânios, sănătos sau bolnav, numai din auzul unui singur cuvânt. Ei țin foarte mult ca profesorul să le dea mâna, când îi laudă, ca să poată și ei, la rândul lor să-i arate recunoștința, strângându-i mâna.
Se iubesc între ei și sunt buni camarazi. În timpul recreației se strâng în grupuri, totdeauna aceiași. În școala de fete, grupele se formează mai ales din acelea care învață același instrument, adică pianistele, vioristele, stau între ele și nu se despart niciodată.
Orbii sunt foarte statornici în iubirea lor. Pentru ei, prietenia este o mare mângâiere. Se judecă între ei cu multă dreptate, căci au o adâncă pricepere despre rău și bine, și nimeni nu se simte mai mișcat decât ei, când li se povestește vreun fapt generos și măreț.
- Le place muzica ? Cântă bine ? întrebă Votini.
- Muzica le place cu deosebire și au mult talent, răspunse profesorul.
Muzica este bucuria, viața lor.
Copilașii orbi, care intră în institut, sunt în stare să stea nemișcați în picioare ceasuri întregi, ca să asculte la muzică. O învață foarte lesne și cântă cu patimă. Când un profesor zice unuia dintre ei, că n-are aptitudini pentru muzică, acela se simte umilit și totuși se pune pe o învățătură strașnică.
Dacă ați auzit voi, ce muzică frumoasă se face la ei ! Dacă ați vedea cum cântă cu fruntea ridicată, cu zâmbetul pe buze, aprinși la față, tremurând de emoție, uimiți la auzul acelei armonii, care luminează întunericul ce-i înconjoară: ați înțelege că muzica este o dulce mângâiere, o mângâiere cerească pentru ei. Ce bucurie pe ei, săracii, când le zice profesorul:
- Tu ai să te faci un artist ! Acela dintre ei, care are mai mult talent pentru muzică, care este cel dintâi la clavir sau la vioară, este privit de ceilalți ca un rege și toți au pentru el un fel de respect. Când se ivește vreo neînțelegere între doi, se duc la el, ca să-i judece. Când doi prieteni se ceartă, el îi împacă. Cei mai mici, cărora el le dă lecții de muzică, îl privesc ca pe un tată. Înainte de a se culca, toți se duc să-i ureze noapte bună.
Cea mai mare plăcere a lor este să vorbească despre muzică. Chiar în pat, târziu, cât de somnoroși ar fi, ei tot mai vorbesc: de orchestre, de opere, de apariții.
Nici o pedeapsă nu poate să fie mai aspră pentru ei decât aceea de a-i opri de la citire sau de la lecția de muzică; această pedeapsă îi mâhnește așa de adânc, încât nimeni n-are cruzimea să le-o impună; putem să zicem că muzica este pentru inima lor, ceea ce lumina zilei este pentru ochii noștri.
- Are voie să meargă cineva, să-i vadă ? întrebă Derossi, pe profesor.
- Da, are, răspunse profesorul; însă nu vă povățuiesc să mergeți acum la ei; mai târziu, când veți fi mai mari, când veți fi în stare să pricepeți grozava lor nenorocire și să simțiți toată compătimirea ce ei merită ! Este o priveliște foarte tristă ! Închipuiți-vă niște copii, care stau cu fața nemișcată la o fereastră deschisă, ca să se bucure de aerul curat, ca și cum ar privi livezile verzi și frumoase, munții albaștri pe care îi vedeți voi... și când te gândești că nu văd nimic ! Că nu vor vedea niciodată acea nespusă frumusețe, ți se strânge inima ! Cel puțin, orbii din naștere, care n-au văzut niciodată lumea, aceia n-au nici o părere de rău, căci nu-și pot închipui lucrurile cum sunt; de aceea nu ai așa mare milă. Dar sunt și copii orbi de curând, care-și amintesc încă totul, care înțeleg bine tot ce au pierdut, și aceștia au îndoita durere de a simți că li se întunecă în minte, încetul cu încetul, pe zi ce trece imaginile cele mai scumpe, de a simți că pier în amintirea lor ființele cele mai dragi ! Unul dintre copiii aceștia îmi spunea într-o zi cu o nespusă tristețe:
"Aș dori să capăt numai un minut văzul de odinioară, ca să mai văd o dată chipul mamei pe care nu mi-l mai amintesc !" Și când mamele lor se duc să-i vadă, ei le pipăie obrazul cu mâinile, le pipăie bine pe frunte, pe bărbie, pe urechi, ca să-și închipuie cum sunt; le strigă pe nume de mai multe ori, ca și cum le-ar ruga să li se arate încă o dată.
De acolo ies plângând chiar și oamenii haini la suflet. Când ieșim de acolo, ni se pare că suntem o excepție, și văzând casele, cerul și lumea, ne folosim de o favoare nemeritată ! Sunt încredințat că oricare dintre voi, ieșind de acolo ar da bucuros o mică rază din lumina ochilor săi, ca să strălucească în ochii acelor sărmani copii, pentru care soarele nu are lumină și mama lor nu are chip.


Sfârșit

Găsești povestirea pe scurt a acestui text pe blogul Povestiri de lecturi școlare !