27.02.2014

ABU-HASAN (8)

de Ion Luca Caragiale

Urmare la Abu-Hasan (7) 

abu-hasan-8
Abu-Hasan (8)



Ofițerul a îndeplinit porunca așa că Abu-Hasan a dat un țipăt: atunci deodată s-au pornit ghitarele, tamburele, dairelele și glasurile să sune din răsputeri, iar tinerele și ofițerii să dănțuiască chiotind ca niște nebuni. Abu-Hasan, în fierberea de zgomot, s-a ridicat de jos și numa-n cămașa de noapte s-a repezit între dănțuitoare, a apucat pe două de mâini și s-a pornit să sară și să țopăie mai nebun ca toți... Și trage-i danț, și ține-o aci, și nu te da ! Califul, de sus, de la ferestruică, n-a mai putut, a deschis gratia și hohotind de râs a strigat tare încât a acoperit tot zgomotul:
- Stai, Abu-Hasan, oprește-te, că mă omori, nu mai pot !
La glasul califului au amuțit toți încremenind pe loc. Abu-Hasan s-a oprit și el ca toată lumea și, întorcându-și capul în sus, a dat cu ochii de negustorul de la Musul și într-o clipă, ca și cum i s-ar fi ridicat o perdea de pe ochi, a înțeles cine era negustorul. Dar asta nu l-a zăpăcit; ba, dimpotrivă, văzând acuma limpede că toate fuseseră aievea, a pătruns îndată noima glumei și a răspuns de jos, vesel:
- Ei ! dumneata ești, negustorule ?... Îmi pare bine... Și te mai plângi că te omor... când numai d-ta ești de vină pentru toate câte le-am pățit... Dumneata ai poruncit să-mi bată imamul și pe bătrâiorii mahalalei, ci nu eu, eu de asta mă spăl pe mâini... În sfârșit, dumneata ești capul răutăților, și eu sunt păcălitul...
- Ai dreptate, Abu-Hasan – a răspuns de sus califul – și gata sunt să te răsplătesc de tot ce ai pățit cum vei socoti tu însuți de cuviință.
După aceste vorbe califul a coborât în salon, și după ce tinerele curtene l-au îmbrăcat pe prietenul său din cap până-n călcâie numa-n mătăsuri, califul l-a luat în brațe și l-a sărutat, zicându-i:
- De acuma, Abu-Hasan, ești ca și un frate pentru mine; cere-mi orice gândești că-ți poate face plăcere și al tău să fie !
- Stăpânitor al credincioșilor – a zis Abu-Hasan – preaplecat, rog pe strălucirea-ta deocamdată numai atâta înaltă bunătate să-mi facă: să-mi spună cu ce mijloace mi-a zăpăcit astfel capul, vreau să știu, ca să-mi pot liniști de-a binelea mintea clătinată.
Califul a binevoit să-i facă pe plac și i-a povestit toate cele întâmplate, pe care cititorul le cunoaște cu de-amănuntul.
- Tu însuți mi-ai povestit – a adăugat califul – câte ți s-au întâmplat de a doua zi încolo. Nu-mi puteam închipui că ai să păți și să suferi atâtea după urma unei glume; dar fiindcă eu am făcut greșeala, tot eu trebuie s-o îndreptez; eu sunt dator a te înlesni să uiți toată supărarea ce fără să vreau ți-am pricinuit. Spune-mi, te rog, ce pot face pentru asta.
La acestea, Abu-Hasan, mai încântat ca de orice până acuma, a răspuns cu glasul înecat de bucurie:
- Stăpânitor al credincioșilor, oricâte rele am pățit s-au șters din amintirea mea din clipa când am aflat că mi-au fost pricinuite de califul, de domnul și stăpânitorul meu. Cât despre bunătățile cu care îmi făgăduiește atât de milostivă strălucirea-ta să mă acopere, nu mă îndoiesc câtuși de puțin; dar fiindcă pe mine nu gândul oricăror foloase din lume m-a putut stăpâni, și fiindcă mi-este îngăduit să aleg eu ce-mi place, atunci iată ce-ndrăznesc a-mi alege: să mă pot cât mai adesea apropia de strălucirea-ta, ca să am toată viața fericirea a mă închina înainte-i și a o slăvi.
Această din urmă dovadă de deșteptăciune și de mărinimie din partea lui Abu-Hasan i-au câștigat întreagă dragostea califului.
- Dragul meu prieten – i-a zis acesta – din suflet îți mulțumesc că numai atâta lucru ușor mi-ai cerut, pe care din toată inima ți-l dau; oricând poftești poți intra aici în palatul meu să te apropii de mine.
Totodată, a poruncit să-i dea o locuință în palat pe seama lui, și i-a dăruit o pungă plină cu aur. Abu-Hasan s-a închinat până la pământ dinaintea califului, iar acesta a plecat acolo unde erau adunați mai-marii împărăției așteptându-l la sfat.
Știrea despre întâmplarea lui Abu-Hasan s-a răspândit îndată în tot Bagdadul. Fiindcă era din fire om cu inima deschisă și cu vorbele lui prietenoase și cu glumele lui bine potrivite împrăștia veselie oriunde se afla, califul nu se mai putea despărți de el și la fiece petrecere trebuia să-l aibă alături; uneori îl lua chiar la soția sa Zobeida, căreia îi povestise toată istoria. Domnița aceea, care făcea mult haz de Abu-Hasan, a luat seama de mai multe ori că de câte ori venea la ea califul cu prietenul lui, prietenul trăgea mereu cu coada ochiului la una din roabele ei, pe care o chema Vraja inimii, și astfel Zobeida s-a hotărât să-i spună odată califului, când erau singuri:
- Iubite stăpâne, eu am luat seama că de câte ori vine Abu-Hasan nu-și mai ia ochii de la Vraja, și ea, cum îl vede, se zăpăcește de nu mai știe ce face; știi că eu țiu la fata asta cum și măria-ta ții la Abu-Hasan. Ce zici ? N-ar fi bine să-i căsătorim ?
- Draga mea – a răspuns califul – îmi pare foarte bine că mi-ai adus aminte; eu chiar i-am fost făgăduit prietenului Abu-Hasan să-l căpătuiesc, să-i găsesc o femeie pe placul lui, și atât mai bine că s-a nimerit să și-o găsească el singur... Până să isprăvească bine califul iată-i intrând amândoi, Abu-Hasan și Vraja inimii.
Abu-Hasan, auzind ce pusese la cale stăpânul lui preaiubit, a căzut în genunchi și a zis:
- Nu puteam primi o soție mai scumpă din mai binecuvântate mâini; dar oare pot nădăjdui că are să se învoiască și Vraja ?
- Tu ce zici ? a întrebat-o Zobeida pe fată.
Fata n-a știut răspunde nimic; numai s-a roșit până-n vârful urechilor și cu mâinile la sân și-a aplecat fruntea, ceea ce arăta mai bine ca oricâte vorbe frumoase că și ea e fericită să se supună la ce hotărâse preaiubita ei stăpână.
Nunta s-a făcut îndată la palat după care multe zile au urmat petreceri pline de veselie, iar apoi însurățeii au fost lăsați să se bucure în pace de dragostea lor.
Abu-Hasan și soția sa într-adevăr se iubeau foarte, și afară de orele când trebuia să se înfățișeze înaintea califului și a Zobeidei, toată vremea și-o petreceau nedezlipiți unul de altul. Adevărul e că Vraja inimii avea toate darurile cu care să poată robi pe Abu-Hasan; nu numai că era frumoasă, dar, după dorința lui, știa să-l înveselească serile, la masă, ținea una cu el și la glume și la bărdacă.
Așa, au trăit ei amândoi împreună cuminți, veseli și fericiți sub ocrotirea strălucitului calif Harun-al-Rașid și a minunatei Zobeide, până la adânci bătrânețe.

Sfârșit


Găsești povestirea pe scurt pe blogul Povestiri de lecturi școlare !

Tot de Ion Luca Caragiale, poți citi aici povestea: