04.12.2013

AMINTIRI DIN COPILĂRIE (9) Adio, școala de catiheți

de Ion Creangă

Urmare la Amintiri din copilărie (8)

 Petreceri la Fălticeni

amintiri-din-copilarie-9-adio-scoala-de-catiheti
Amintiri din copilărie (9) 
Adio, școala de catiheți
Aproape de Crăciun, Pavel făcu o pereche de ciubote de iuft vărului meu Ioan, cu care era prieten unghie și carne. Doi icusari plătise Mogorogea lui Pavel pentru ciubote. Dar, ce-i drept, făceau paralele acele, căci pusese piele bună, talpă de fund, și erau cusute de tocmală. Numai scârț uitase Pavel să pună... și pentru asta rău i s-a stricat inima lui Mogorogea ! Noroc mare că era o iarnă geroasă, și omătul ajuta la scârțâit.  
În vacanță ne duceam acasă, ș-apoi, vorba țiganului cu ”Crăciunul sătulul... ” Costițe de porc afumate, chiște și buft umplut, trandafiri usturoiați și slănină de cea subțire, făcute de casă, tăiate la un loc, fripte bine în tigaie și cu mămăliguță caldă, se duc unse pe gât. Mai face el țăranul și alte feluri de mâncări gustoase, când are din ce le face. Și, mulțumită Domnului, părinții noștri aveau de unde, căci sărăcia nu se oploșise încă la ușa lor, pe când știu eu.
Și să nu-mi uit cuvântul ! Petrecem noi sărbătorile frumos la părinți, în Humulești, și după Bobotează ne întoarcem iar în Folticeni, la Pavel, gazda noastră. Pe la școală mai dam noi așa, câteodată, de formă. Dar, drept vorbind, nici n-aveam ce căuta, căci bucheaua poate s-o învețe și acasă cine vrea. Iar cine nu, ferice de dânsul ! Și eu, unul, eram dintr-acei fericiți: când e vorba de credință, ce-ți mai trebuie învățătură ? De la moș Bodrângă zic și eu că aveai ce învăța: fluierul său te făcea să joci fără să vrei, și poveștile lui nu-ți dau vreme de dormit. Afară de asta, mai aveam noi cu ce ne trece vremea când voiam: țencușa, ba tăbăcăreasca sau concina, ba alteori, noaptea, ne puneam la taclale până se făcea ziua albă. Iar în sărbători, o luam hăbăuca prin cele sate, pe unde știam că se fac hore. În Rădășeni, sat mare, frumos și bogat, am jucat la trei jocuri într-o singură zi: unul de flăcăi tomnatici, la care venise fetele cele mai tinere; altul de flăcăi tineri, la care venise fetele cele stătute; iar al treilea, de copilandri, la care venea cine poftea... Flăcăii abia se legănau în joc, și hora se învârtea foarte încet. Fetele nu se-așteptau rugate, ca pe-aiurea, ci fiecare desprindea mâinile a doi flăcăi, unde-i venea la socoteală, spunea bună ziua ! și urma jocul înainte. Văru-meu, fudulindu-se cu ciubotele cele nouă, juca numai lângă fata vornicului, soră cu crâșmărița cea frumoasă din Folticeni. Și Gâtlan, care juca lângă mine, îmi spuse la ureche:
- Las' că-i vedea tu ce-am să-i fac lui Mogorogea; de i-a ticni ziua de azi, păcat să-mi fie !
- Taci, măi, zic eu, ce mai vorbești în bobote, că s-a mânia omul și s-a duce și el acasă.
- Ei, ș-apoi ? Ce mare pagubă ? Vorba ceea: Dacă s-a da baba jos din căruță, de-abia i-a fi mai ușor iepei. 
Și jucăm înainte. 
Seara ne întoarcem la gazdă, și Mogorogea, băiat grijuliu, își curăță ciubotele frumos și le pune la uscat pe vatră, deoparte, cum făcea totdeauna. A treia zi după asta, ciubotele văru-meu se rup hăbuc în toate părțile... Și el, supărat la culme, se leagă de Pavel să-i facă altele în locul acelora, ori să-i dea banii îndărăt numaidecât.
- Mi-ai pus piele scoaptă, cârpaciule, zise Mogorogea înfuriat; așa fel de prieten îmi ești ? Haiti ! alege-ți una din două, căci altfel dai cinstea pe rușine; îți trântesc scroambele de cap ! Auzitu-m-ai ? 
Pavel, neștiindu-se vinovat, zise cu dispreț:
- Ia ascultă, dascăle Mogoroge, nu te prea întrece cu vorba, că nu-ți șede bine. Pe cine faci cârpaci ? După ce-ai purtat ciubotele atâta amar de vreme, umblând toată ziua în pogheazuri, și le-ai scrombăit pe la jocuri și prin toate corhanele și coclaurile, acum ai vrea să-ți dau și banii înapoi, ori să-ți fac pe loc altele nouă ? Dar știi că ești ajuns de cap ?! Nu-ți e destul că m-ai amețit, punându-ți sfârloagele pe calup, trăgându-le la șan, și ungându-le aici, pe cuptor, la nasul meu, în toate diminețile ? Ba de câte ori mi-ai pus și poște la picioare, și eu, ca omul cel bun, tot am tăcut și ți-am răbdat. Îmi pare rău că ești gros de obraz ! Ei, las' că te-oi sluji eu de-acum, dacă ți-i vorba de-așa !
- Ce spui, cârpaciule ? zise văru-meu; și tu mă mogorogești ? D-apoi numa-n ciubotele tale am stat eu, bicisnicule ? Încă te obrăznicești ? Acuș te-oi otânji, cu ceva, de nu te-i putea hrăni în toată viața !
- Până ce mi-i otânji, zise Pavel, eu acuș te cinătuiesc frumușel cu dichiciul; înțeles-ai ?
Văzând noi că era cât pe ce să se încaiere la bătaie, ne punem la mijloc și-i împăcăm cu mare greu: Ioan să mai dea un irmilic lui Pavel, iar el să-i căputeze ciubotele, și pace bună ! 
Mai glumeau ei după aceasta câine-câinește, dar lui Mogorogea nu-i ieșa de la inimă afrontul ce i-l făcuse Pavel. 
În săptămâna hârții, sau cârneleaga, moș Vasile, venind la Folticeni, între alte merinde, aduce feciorului său și trei purcei grijiți gata.
- Bine-ai venit sănătos, tată, zise Ioan, sărutându-i mâna. Așă-i că ne-ai nimerit ?
- Bine v-am găsit sănătoși, măi băieți, răspunse moș Vasile. D-apoi, vorba ceea: ”Nimeresc orbii Suceava”, și eu nu eram să vă nimeresc ? Apoi, din vorbă în vorbă, ne întreabă:
- Ei, ce mai zice Mecetul despre popia voastră ? Are gând să vă dea drumul degrabă ? Căci eu, drept să vă spun, m-am săturat de-atâta zdruncen și cheltuială.
- Nu se zice mecet, ci catihet, tată, răspunse Ioan rușinat.
- Na, na, na, măria-ta ! parcă asta grijă am eu acum !... vorba ceea: ”Nu-i Tanda, și-i Manda; nu-i tei-belei, ci-i belei-tei... de curmei”. Și ce mai atâta înconjur ?... Mecet, Berechet, Pleșcan, cum s-a fi chemând, Ioane, știu că ne jupește bine, zise moș Vasile. Ș-apoi cică popa-i cu patru ochi !... Ia mai bine rugați-vă cu toată inima sfântului hărașc(1) Nicolai de la Humulești, doar v-a ajuta să vă vedeți popi odată; ș-apoi atunci... ați scăpat și voi deasupra nevoii: bir n-aveți a da, și havalele nu faceți; la mese ședeți în capul cinstei și mâncați tot plăcinte și găini fripte. Iar la urmă vă plătește și dințăritul... Vorba ceea: ”Picioare de cal, gură de lup, obraz de scoarță și pântece de iapă se cer unui popă”, și nu-i mai trebuie altceva. Bine-ar fi, Doamne iartă-mă, ca fețele bisericești să fie mai altfel !... dar... veți fi auzit voi că popa are mână de luat, nu de dat; el mănâncă și de pe viu, și de pe mort. Vedeți cât de bine trăiește mecetul, fără să muncească din greu ca noi... Numai... dă !... darul se cinstește !... Ioane, eu ți-am și ochit un potcapic, zise moș Vasile, la pornire. Cată de nu te lăsa pe tânjală, pune mâna pe afiștat(2) mai repede și vin-acasă; căci Ioana lui Grigoraș Roșu, de la noi, așteaptă cu nerăbdare să-ți fie preoteasă. Mai rămâneți cu sănătate, dascăle Zaharie și nepoate, că eu m-am dus !...
- Mergeți sănătos, moș Vasile, zicem noi, petrecându-l până mai încolo, și vă rugăm, spuneți părinților, din partea noastră, că ne aflăm bine și-i dorim. 
După ce se duce moș Vasile, eu zic lui Ion cu binișorul:
- Vere, ia să frigem în astă seară un purcel de ceia, că tare mi-i dor !...
Mogorogea, nătâng și zgârcit cum era, începe a striga la mine:
- Mă ! ia ascultați; eu nu-s Nică Oșlobanu, să mă suciți cum vreți voi... Cu ce mă hrăniți, cu aceea am să vă hrănesc. Nu vă dau nici o bucățică de purcel, măcar să crăpați !
- Iar de nu, cel ce zice, răspunde Gâtlan.
- Amin, bleștesc eu cu jumătate de gură.
- Și eu mă anin, spuse Pavel de după sobă.
- Amin, neamin, ștergeți-vă pe bot despre purcei, zise Mogorogea cu ciudă; înțeles-ați ? Nu tot umblați după bunătăți; mai mâncați și răbdări prăjite, că nu v-a fi nimica !
- Ia lăsați-l încolo, măi; sta-i-ar în gât pe ceea lume ! zise Zaharia.
Și ne punem, dragă Doamne, la învățat. Însă, fie vorba între noi, nu ne era a învăța, cum nu i-e câinelui a linge sare. În sobă arsese un foc strașnic; îl învelisem și astupasem, căci era ger afară. Moș Bodrângă se încurcase nu știu pe unde în seara aceea, și Pavel, neavând lucru ca alte dăți, se culcase devreme. Iar Mogorogea, nădăjduindu-se în potcapicul tătâne-său, adormise înaintea lui Pavel cu picioarele în mânecile contășului, după obicei, și horăia zdravăn. Vorba ceea: ”Lasă-mă, să te las !” Mai târziu stingem și noi lumânarea și ne culcăm; însă nu puteam adormi, gândindu-ne la purcel.
- Măi Zaharie, nu mai ai tu vro poștă de cele undeva ? zic eu încet.
- Nu, bre, răspunse Zaharia și mai încet; și, Doamne, ce bine-ar fi să trântim una lui Mogorogea ! Dar, până la poștă, până la nu știu ce, na cuțitașul meu, taie încetișor cusătura de la mâneca lui Mogorogea, în dreptul unei tălpi, dă-i o pârleală bună cu niște chibrituri de ieste, care ard mocnind, și las' dacă i-or mai ticni purceii... Numai cată de nu te mocoși atâta !
- Adă cuțitașul încoace, zic eu, și, la toată întâmplarea, cred că nu mă vei da prin șperlă și nu-l vei lăsa să mă bată !
- Nici vorbă nu mai rămâne, zise Zaharia; dă-i pârleală înainte, fără grijă. 
Atunci... îmi iau inima în dinți și fac tocmai așa cum fusesem povățuit de Gâtlan; tai cusătura încetișor și țin câtu-ți-i smocul de chibrituri aprinse la călcâiul văru-meu, unde era pielea mai groasă, până ce-l răzbește focul. Și când răcnește odată cât ce poate, eu zvrrrr ! chibriturile din mână, țuști ! la spatele lui Zaharia și-ncepem a horăi, de parcă dormeam cine știe de când... Ion însă, împiedicat cu picioarele în mânecile contășului, căzuse alivanta la pământ, zvârcolindu-se ca șarpele și blestemându-ne cum îi venea la gură:
- Vai ! osândi-v-ar Dumnezeu să vă osândească, soiuri ticăloase ce sunteți ! Nime n-are chip să se odihnească în casa asta de răul vostru ! Cine oare mi-a făcut șotia ? Pe Zaharia și Nică îi aud horăind și nu cred să fi îndrăznit... Numai că hoțomanul de Pavel mi-a făcut-o... be-l-ar tăunii să-l beie, când i-a fi somnul mai dulce ! Și încă se preface că doarme, ticălosul ! Ia să-l învăț eu a-și mai bate altă dată joc de om !
Și repede ia cu cleștele un cărbune aprins din vatră, și cu dânsul pe cuptor la Pavel. Și cum dormea, sărmanul, cu fața în sus, îi pune cărbunele pe pieptul gol, zicând:
- Na ! satură-te de făcut șagă cu mine, cârpaciule !
Atunci se aude un răcnet spăimântător, și, odată cu răcnetul, Pavel, izbind cu picioarele în sobă, o și darmă la pământ. Și în buimăceala ceea, trezindu-se cu Ion față în față, unde nu se încinge între dânșii o bătaie crâncenă; ș-apoi stă de-i privește, dacă te rabdă inima...
- Sai, Zaharie, că se face moarte de om în casa asta, și noi avem să dăm samă ! zic eu tremurând ca varga de frică.
- Ho, mă ! ce vă este ? zise Zaharia sărind ca un vultur între dânșii. Casă de oameni de treabă se cheamă asta ?...
Iară eu, amandea pe ușă, afară, plângând, și încep a răcni cât îmi lua gura, strigând megieșii. Oamenii săriră buimaci, care dincotro, crezând că-i foc, ori ne taie cătanele, Doamne ferește !... Căci era oștire nemțească în Folticeni pe vremea aceea. După ce se mântuie clăcușoara asta, lumea ne lasă în cât ne-a găsit și se împrăștie, huiduindu-ne. Să fi văzut ce blestemăție și gălămoz era în casă: fereștile sparte, soba dărâmată, smocuri de păr smuls din cap, sânge pe jos, Pavel, cu pieptul ars, și Ion, cu călcâiul fript, ședeau la o parte gâfuind; eu cu Zaharia, de alta, mirându-ne de cele întâmplate... iar nevinovații purcei, fiind spânzurați în tindă, la răceală, nu se știe ce s-au făcut !... Zaharia, de la o vreme, voind a curma tăcerea, zise:
- Cântă-le de-acuma, Ioane: cei fără prihană, aliluia ! și nu mai tânji atâta după dânșii; se vede că așa le-a fost scris, mititeii !...
- Ia nu mai clămpăni și tu din gură, măi, răspunse Ion, plin de năduh; ați tot strigat asupra lor, și iaca vi s-a făcut pe voie. 
În vorbele aceste, venind și moș Bodrângă, chiurluit, începe a-și face cruce de la ușă.
- Ei, moșule, zic eu, place-ți cum ne-ai găsit ? 
Pavel, care până atunci șezuse ca mut, uitându-se prin casă amărât, zise: 
- Ia ascultați, dascălilor: ca să se mântuie toată dihonia, cărăbăniți-vă de la mine, și mă lăsați în pace ! Noi, bucuroși c-am scăpat numai cu-atâta, ne luăm ce mai aveam și ne mutăm la un fierar peste drum, dimpreună cu moș Bodrângă, mângâietorul nostru.
Prin postul cel mare se răspândește vuiet printre dascăli despre desființarea catiheților și trecerea celor mai tineri dintre noi la Socola. Na-ți-o bună, că ți-am frânt-o ! zise Trăsnea; când la adică, nu-i nimică. Vorba ceea: ”Ne-am pricopsit cu cai cu tot”... Dracul mă punea să-mi bat capul de gramatică ?... De știam asta, mai bine ședeam acasă; și cu banii câți s-au dat, pe ici, pe colea, își prindea tata altă nevoie.
- D-apoi noi, ziseră dascălii cei însurați, oftând; ne-am calicit cu desăvârșire: zimți, ba oițe, ba stupi, ba cai și boi s-au dus pe gura lupului ! Părintele catihetul să trăiască !...
- Ia tăceți, bre, răspunse Zaharia; banu-i ochiul dracului, s-a mântuit vorba!... Ce-l mai cisluiți atâta pe bietul catihet ? Parcă numai el e de-aceia ?... Ș-apoi și vouă, nu știu, zău, cum v-a mai intra cineva în voie. Vorba ceea: ”Hai în car ! Bai(3) ! Hai în căruță ! Bai ! Hai în teleagă ! Bai ! Hai pe jos ! Bai !” Ziceți mai bine că vă trageți la teapa voastră, ca apa la matcă. Eu-s mai bucuros că s-a întâmplat asta. La Socola să mergem, dacă voim să ieșim dobă de carte !... Acolo-s profesorii cei mai învățați din lume, după cum aud eu.
- La Socola ! strigă dascălii cei mai tineri.
- Duceți-vă pe pustiu, dacă vă place ! duce-v-ați învârtindu-vă ca ciocârlia ! strigă cei bătrâni. Și așa, aproape de Paști, ne-am răzlețit unii de alții, și la Socola a rămas să meargă cine-a vrea în toamna viitoare, anul 1855.

* * * 

________
(1) hărașc = ierarh
(2) afiștat = atestat
(3) bai      = nu
Sursa foto
Găsești povestirea pe scurt a episodului 9 (Adio, școala de catiheți) pe blogulPovestiri de lecturi școlare !