20.06.2013

BUBICO... (3)

de Ion Luca Caragiale

Urmare la Bubico... (2)

bubico-3
Bubico... (3) - cu actorul Grigore Vasiliu-Birlic 
în rolul naratorului


Și Bùbico răspunde, gudurându-se-n brațele mele:
- Ham !
- Așa ? ai trădat-o carevasăzică pe mamițica ?... craiule !
Bùbico: Ham ! ham !
- Trebuie să fii om bun ! Nu trage el la fitecine...
- Firește, coconiță; simte câinele; are instinct.
Când zic acestea, iată că trenul se oprește în Crivina. Pe peron se aud lătrături și ceartă de câini. Bubico dă să se smucească din brațele mele; eu îl țiu bine; el începe să latre îndârjit către fereastra vagonului. Trenul pornește iar, și Bùbico, întorcând capul către partea de unde s-aude depărtându-se cearta semenilor lui, latră mereu; eu îl mângâi, să-l potolesc; el, când nu se mai aude nimic, ridică botul spre tavan și începe, în brațele mele, să urle... În brațele mele !
"Ah ! Bùbico - zic eu în sine-mi, mângâindu-l frumos - de capu-ți !... vedea-te-aș mănuși !"
Dar Bùbico urlă mereu.
- Doamnă - zic eu - rău faceți că-l țineți așa de aproape pe Bùbico și acoperit așa în căldură, poate să turbeze... Chiar așa, aici e prea cald.
Și zicând acestea, mă scol cu Bubico-n brațe și m-apropiu de fereastra vagonului. Pun pe Bùbico binișor jos lângă mamița lui, și cobor geamul, aplecându-mă să respir. Afară, noapte neagră ca și ideile mele.
- Bine faci ! să mai iasă fumul de țigară, zice cocoana.
Intrăm pe podul Prahovii... Mă-ntorc, iau o bomboană, i-o arăt lui Bùbico, care s-apropie de mine bâțâind frumușel din coadă.
"Pe memoria lui Plutone și a fidelului său Cerber ! zic eu în gând ; jur că au mințit acei cari au cântat instinctul cânilor ! E o minciună ! Nu există !"
Bùbico îmi ia bomboana; îl iau în brațe și mă dau lângă fereastră, ridicându-l în dreptul deschizăturii. Aerul răcoros, trecându-i pe la bot, face mare plăcere lui Bùbico. Scoate limba și respiră din adânc.
- Să nu-l scapi pe fereastră !... pentru Dumn...
Dar n-apucă mamițica să rostească-ntreg sfântul nume al Creatorului, și Bùbico dispare ca un porumbel alb în neagra noapte, înapoi spre București, zburând - la Zambilica, probabil. Mă-ntorc cu fața spre cocoana și, prezentându-i mânile goale, strig exasperat:
- Doamnă !
Un răcnet !... A-nnebunit cocoana !
- Repede, doamnă, semnalul de alarmă !
O duc la semnal și o-nvăț cum să-l tragă. Pierdută de durere, execută mișcarea cu o supremă energie. Trenul, stop ! pe loc. Cletinătură colosală. Emoție generală-ntre pasajeri.
- Cine ? cine a dat alarma ?
- Dumneaei ! zic eu către personalul trenului, arătând pe cocoana leșinată.
Trenul se pune din nou în mișcare. La Ploiești, cocoana s-a deșteptat din leșin; zdrobită de nenorocire, trebuie să răspunză la procesul-verbal ce i se dresează pentru întrebuințarea semnalului. Pe când, în mijlocul pasajerilor grămădiți, cocoana se jelește, eu m-apropii de urechea ei și, c-un rânjet diabolic, îi șoptesc răspicat:
- Cocoană ! eu l-am aruncat, mânca-i-ai coada !
Ea leșină iar... Eu trec ca un demon prin mulțime și dispar în noaptea neagră...

Sfârșit

Găsești povestirea pe scurt pe blogul Povestiri pe scurt !
Poți să citești aici și alte schițe de I.L.Caragiale, doar să dai clic pe titlul ales: