17.01.2013

GURA SATULUI de Ioan Slavici (9)

de Ioan Slavici

Urmare la Gura satului (8)

IX

gura-satului-9
Gura satului (9)
Era bâlciul de toamnă de la Sărata, unul din acele bâlciuri vestite, la care oamenii se adună până de peste noauă țări și noauă mări.
Când ziua de Sfântul Dimitrie se apropie, pe coastele munților, prin înfundăturile văilor, de-a lungul Podgoriei, pretutindenea pe unde omul și-a întemeiat adăposturi, până la cele mai depărtate odăi de pe șes, lumea se pune în mișcare.
Sărata se începe de jos, de pe țărmurii râului, unde se despart văile și se crucișează drumurile de țară, și se întinde sus pe coaste până la plaiul întins, unde încă de joi se înșiră corturile neguțătorilor și cârciumile însemnate cu steaguri în mai multe fețe. Vineri, drumurile de dimpregiur încetul cu încetul se umplu, și până seara zgomotul lumii adunate umple văile din fața coastei.
Dar bâlciul e mai ales o sărbătoare de întâlnire și de veselă petrecere. Lumea cea multă, oamenii ce vin ca să vadă și să se arate, fetele și nevestele tinere, gătite ca de nuntă, flăcăii sprinteni și gata de a se prinde la horă, călușerii mlădioși și iuți la pas, întreaga lume veselă nu se adună decât duminecă.
Duminecă lumea curgea mereu: unii urcau din sat, iar alții veneau despre munte.
În apropierea intrării despre munte, încă de sâmbătă seara se așezase un car cu patru boi, încărcat pe jumătate cu fân. Duminecă dimineața fânul era descărcat și aruncat la proțapul carului, iar cei patru boi, dimpreună cu cinci juncani, rumegau împrejurul porșorului de fân.
În carul deșertat erau un fier de plug, câteva coase, o peatră de râșniță și, legate la un loc, mai multe lucruri de ferărie.
Miron ședea pe latura carului și privea când spre munte, când spre bâlci.
Marta era logodită cu Manea Vătafului, așa-i spusese cineva cu câteva zile în urmă, și astăzi era să vie la bâlci, ca să cumpere darurile de nuntă și să se arate lumii.
Dorea să o mai vadă o dată. 
Vremea trecea însă, soarele se ridica mereu pe cer, dară trăsura Mihului Saftei nu se ivea despre munte.
Miron de mult începuse a fi nerăbdător, dar fața îi rămânea plină de o liniștită oboseală și privirea i se muta încet de la un lucru la altul.
Câteodată el se ridica cumpătat și stătea timp îndelungat în car. Cioarecii strâmți de aba, cămașa lungă până aproape de genunchi, cusută pe margine cu fire de mătase galbenă și încheiată la brâu cu chimirul îngust, din care ieșeau plăselele groase ale unui cuțit, pieptarul albastru, cu cinci bumbi lătăreți, mânecile largi tivite tot cu mătase galbenă, pălăria lată, ce-i sta dată îndărăt, încât acoperea tot părul tuns și lăsa dezvelită întreaga frunte rotundă și netedă, toată înfățișarea i se potrivea cu cumpătul mișcărilor și cu înțelepciunea ochiului. Din când în când, el își apuca musteața groasă, dar scurtă, cu buza de din jos și o netezea, apoi iarăși rămânea cu buzele strânse și cu fața nemișcată.
Marta era să se mărite. Era un lucru firesc să se mărite. Așa se petrec lucrurile în lume, iar nu altfel. Dar voia s-o mai vadă o dată, și atât !
În zadar aștepta însă, căci Mihu, care stătuse de gazdă la Pintea Dubăul, intrase despre sat și, pe când Miron privea nedumerit spre deal, trăsura lui Mihu și aceea a Dubăului traseră la umbra unui carpăn din apropierea pădurii de la dreapta. Mihu și Pintea săriră voinicește pe iarba uscată, iar nevestele se deteră jos și începură a-și scutura hainele și a le potrivi pe trup.
Urmară apoi vorbele... că lumea e multă... că locul e frumos, că timpul e potrivit, în sfârșit, după cum e obiceiul omului când sosește undeva.
- Acum voi plecați în căile voastre, că noi mergem să vedem cine, cum și în ce fel, zise Mihu în sfârșit, poftind pe Pintea să meargă cu dânsul. Se putea ca, din întâmplare, să dea peste Manea. Era vorba ca deseară să vie cu toții la casa lui, apoi mai aveau să cumpere mai una, mai alta; nu-l puteau deci lăsa să-i caute de-a oarba prin târg.
Plecând, Mihu și Pintea o luară cu pași măsurați spre partea unde lumea se înghesuia. Intrați apoi în bâlci, nu înaintau decât pas cu pas. Aci era un prieten, colo o rubedenie și iarăși în altă parte un cunoscut de mare cinste. Mereu stăteau de vorbă. Pintea spunea, așa cam pe departe, cum adică s-a întâmplat ca Mihu să fie la bâlci, iară Mihu, deși nu era tocmai în voia lui cea bună, simțea că umblă prin mijlocul lumii și zâmbea mulțumit.
Peste puțin se opreau la niște saci cu bucate, la o pereche de boi frumoși, la un cal trupeș, la un vraf de lemnărie; pentru ca vorba să fie scurtă, umblau ca prin târg.
Dar Pintea ducea pe Mihu spre partea de la deal, unde știa că va găsi pe Manea.
Când erau să treacă pe lângă carul în care stătea Miron, Mihu se opri și începu să se învârtească împrejurul juncanilor.
- Bună prăsilă, zise el, apoi se întoarse spre Miron și rămase câtva timp cu privirea ațintită la el.
- Cum ții juncanii ? întrebă el.
- Nu-i vând, răspunse Miron rece.
- Ce-ai dat pe ei ? întrebă iarăși Mihu.
- Nu i-am cumpărat, răspunse iarăși Miron. Mihu mai privi o dată sus la Miron, apoi se întoarse jignit, ca să plece mai departe.
Fața lui Miron se deschise. El puse mâna pe leucă, își dete vânt și, rezemându-se pe braț, se aruncă din car înaintea lui Mihu.
- Sunt de prăsila mea, zise el zâmbind cu bună-cuviință, și-i vând, dacă sunteți doritori de a-i cumpăra.
Mihu era mulțumit.
- Nu tocmai, zise el, însă îmi plac juncanii și doream să le știu prețul. Îi aduci de departe ?
- De la Vadu-Rău, răspunse Miron.
- Cum ? tocmai de la câmpie ? întrebă Pintea uimit. Dară soiul pare a fi de munte.
- Așa-i ! grăi Miron. Sunt prăsiți la munte, dar în urmă i-am adus la câmpie.
- Așa mai înțeleg și eu ! să ai noroc, nepoate ! grăi Mihu și plecă mai departe, iară Miron se aruncă din nou în car, apoi privi câtva timp în urma celor doi oameni atât de cumsecade.
De la depărtare cam de-o sută de pași bătrânul se uită încă o dată îndărăt.
Miron tresări. Era ceva în privirea aceea... 
Ce era... El cunoștea portul, portul satului în care petrecuse cele mai frumoase zile ale vieții sale; cunoștea omul, îl văzuse adeseori la biserică.
"Mihu ! zise el mișcat. Cum a îmbătrânit !" Așadar, Marta era în bâlci, aici, aproape, poate cu totul aproape.
Cuprins de un viu neastâmpăr, el sta nehotărât în car: nu știa ce să facă; îi era oarecum frică și-i venea să plece numaidecât acasă. Deodată tresări, își lăsă mâinile încet în jos, își dete puțin trupul la stânga și rămase nemișcat și cu ochii ațintiți în depărtare.
De la dreapta, la depărtare ca de patru sute de pași, Marta trecea spre bâlci. Așa era, cum a fost, înaltă, cu pasul ușor, cu capul dat puțin înainte... și chipul tot acela, și părul tot așa și-l poartă. Dar pe sân parcă nu mai e salba cea bogată, catrința nu mai e bătută în fir și altița cusută în roșu și albastru e rară, numai presărată.
Miron privește ca la un lucru frumos și plăcut. Pare însă că s-ar fi așteptat la mai mult; parcă s-ar simți dezamăgit.
Când Marta se amestecă în mulțime, el sare din car și, cuprins de-o veselă și feciorească pornire, merge sprinten, cu pas iute și ușor, în urma ei. Pretutindenea, peste capetele oamenilor, o vede; se apropie, tot mai mult se apropie, și inima i se umple de îndărătnicie.
În sfârșit, ea se apropie de horă și privește, iară el se pune în față cu ea, pierdut în dosul oamenilor. El o vede acum de aproape, îi vede fața albă, ochiul mare și obosit, mâna străvezie, liniștita amărăciune pe buzele ei, o vede și iarăși tresare.
"Cât e de pierită !" zise el înăbușit. 
E pierită, dar e frumoasă. Ochiul ia hrană și sufletul se desfată de privirea ei. O dată vrea să o vadă, și încă o dată, și o singură dată. A trecut ca o zi de primăvară, dar nu e mulțumit; e fericit, dar mulțumit nu e. Dintr-o clipă în alta fericirea îl face tot mai îndrăzneț.
Nu se mai poate stăpâni; dă cu cotul înainte și se așează astfel ca Marta să-l poată vedea, iară când, în sfârșit, privirile lor se întâlnesc și rămân mistuindu-se una pe alta, amândoi stau încremeniți.
Farmecul ochiului, căldura gândirii vărsate în o singură privire, tainica înțelegere între două suflete pierite iarăși zidesc lumea risipită.
Acum nu mai e timp pentru buna chibzuire: ei s-au văzut, ei trebuie să se întâlnească, să-și strângă mâna, să schimbe o vorbă, să plângă împreună. Trebuie, dar nu pot, căci lumea, și acum tot lumea îi desparte.
În deznădăjduirea sa, Miron aruncă Martei o privire hotărâtă și stăruitoare, iară Marta nu se mai gândește la nimic, ci-i aruncă Saftei vorbele: "Mă întorc numaidecât", și pleacă cu moartea în suflet la carpăn, și de aci mai departe, spre pădurea de pe coaste.
Miron nu se mai întrebă dacă cineva îl privește, dacă lumea nu cumva bănuiește, ci, cu o mișcare pripită și fără de voie, pune mâna pe șerpar și pipăie cuțitul, apoi merge cu pas hotărât pe urma Martei.
Marta îl așteaptă la marginea pădurii și, cum îl vede venind, pământul îi arde sub picioare, iară când el este aproape, ea se dă un pas îndărăt, își pleacă trupul, își acoperă fața cu amândouă mâinile și începe să plângă. Miron stete câtva timp înaintea ei, dar nu o mai vedea decât ca printr-un văl des.
- Marto ! nu plânge ! zise el.
- Ah! cât am suferit ! se tângui ea înăbușită. El se apropie, îi apucă amândouă mâinile, le dete în lături și-i privi îndelung în fața plină de lacrimi. Încet, el o apropie apoi de sine, o cuprinse cu brațul drept, își puse capul pe sânul ei și rămase câtva timp cuprins de amețeală.
Marta nu mai plângea, ci sta cu vederea pierdută și dată în voia lui, amorțită și lipită de dânsul.
Într-un târziu, Miron o depărtă încet de la sine.
- Și eu am suferit, Marto ! zise el. Mult am suferit. Și pe când tu te gândeai la mine, eu umblam zile întregi în cale lungă dus numai de dorul tău și de amarul inimii mele. Atât de mult am suferit, Marto, și atât de mult mă deprinsesem cu suferința, încât mă cuprindea îngrozirea când mă gândeam că am să mor odată și să nu mai sufăr. Dar acum, Marto, nu mai pot, nu mai vreau să port suferința, urmă el cuprins de patimă bărbătească. Pentru ce să o port ?
- Da, Miroane ! zise Marta, rămânând cu ochii țintiți la pământ înaintea lui.
Miron îi apucă iarăși mâna, o strânse, apoi grăi:
- Marto, vrei tu să vii cu mine ? 
Marta tresări, rămase câtva timp tulburată, apoi își ridică fața și privi drept în ochii lui Miron.
- Nu se poate, Miroane ! zise ea cu un glas limpede. Mai bine mor.
- Tu vrei adecă să te măriți ! strigă Miron.
- Nu vreau, Miroane ! răspunse Marta ridicând capul. Mai bine să mor.
Zicând aceste vorbe, ea îl privi câtva timp dusă, ochii iarăși i se umplură de lacrimi, apoi, deschizându-și brațele, se aruncă deznădăjduită și-i cuprinse trupul.
- Ucide-mă, Miroane ! fă ce vrei cu mine ! zise ea. Mie nu-mi mai pasă.
- Cât ești de frumoasă, Marto ! zise el gânditor, apucându-i capul cu amândouă mâinile, apropiindu-l și depărtându-l iarăși de la sine.
Deodată el se îndreptă aspru și zise hotărât:
- Vino cu mine, Marto !
- Unde ? îl întrebă ea speriată.
- Vino ! zise el iarăși, apoi apucă mâna ei și merse cu ea afară din pădure și drept spre bâlci.
- Unde e tatăl tău ? întrebă el. Marta își scoase mâna din a lui.
- Știu ce vrei, Miroane ! zise ea. Fă ! dar apoi nu mă mai depărtez de la tine. Vino !
Ei plecară drept spre carpănul sub care Mihu, Pintea, Safta și soția lui Pintea așteptau cuprinși de viu[ îngrijorare pe Manea și pe Mitrea, care se duseseră să caute pe Marta.
- Iacă-tă-o ! strigă Safta când o văzu venind despre munte, voi să plece spre ea, dar rămase pironită când o văzu cu flăcăul înalt, pieptos și bălan.
"Miron !" își zise ea ca trezită din vis, și rămase răcită și secată de puteri.
Mihu făcu câțiva pași înainte, apoi se opri și așteptă tulburat. Era flăcăul de la câmpie cu care vorbise și nu înțelegea cum el ajungea a fi împreună cu Marta.
Marta se apropia ținându-și trupul drept. Fața-i era albă ca varul, dar liniștită și așezată.
- Tată ! iacă Miron ! zise ea. Miron rămase cu ochii la pământ înaintea bătrânului încărunțit înainte de vreme.
- Foarte bine ! foarte bine ! grăi Mihu frecându-și mâinile nedumerit și privind mereu când la Marta, când la Miron, când la Safta, ce grăbise înspăimântată la dânșii, când iarăși la Pintea, ce sta câțiva pași în dosul lui, la dreapta.
Ar fi dorit să mai zică cineva ceva, dar nimeni nu găsea cuvântul.
- Nene Mihule ! zise în sfârșit Miron. Știi că-ți iubesc fata: o cer de nevastă.
- Cum așa !? grăi Mihu speriat. Miron, oierul ce s-a dus în lume ?... O ceri de nevastă ? Cum așa ? Marta e logodită.
- Taică ! zise Marta. Nu zice că vrei, dacă nu vrei, dar să știi că-mi dai moartea sau viața.
- Mihule ! îi zise apoi Safta. Nu știi tu ce-am suferit noi în doi ani de zile ?
Mihu stătea în mijlocul lor și nu putea găsi nici un cuvânt. Pintea se apropie de dânsul, îi puse mâna pe umăr și grăi cumpătat:
- Vere Mihule ! Nu te dai după vorbele muierilor și bine faci. Marta e logodită și, chiar dacă-i vorba, o logodnă nu se strică așa ca din senin. Nu poți să te faci de rușinea târgului.
Mihu făcu un pas la dreapta, se întoarse spre Pintea și, ridicând fruntea, îi privi în față, stete câtva timp în luptă cu sine, apoi îi zise cu o hotărâre deznădăjduită:
- Ei ! Mă fac ! Mă fac de rușinea târgului ! Mă fac de rușinea lumii ! Mie, urmă el aprins, mie nu-mi mai poruncește nimeni pe fața pământului ! Eu știu cât amar am răbdat !
Grăind aceste, el se duse la Miron, îi apucă mâna și-i zise cu căldură:
- Nepoate, iartă-mă ! Miron simți că ochii i se umplu de lacrimi. El ridică mâna bătrânului și o atinse cu fruntea.

*

"N-am spus eu că așa are să vie !" zise Floarea lui Ciucur, când văzu că nunta satului tot se face.

Sfârșit

Găsești povestirea pe scurt a textului pe blogul Povestiri de lecturi școlare !

Dintre nuvelele lui Ioan Slavici, mai poți citi pe acest blog: